Statuia lui Ovidiu

   Prima dintre statuile ridicate la Constanța după ce Dobrogea a reîntregit teritoriului românesc, este cea care îl înfățișează pe marele poet roman Publius Ovidius Naso (43 î.e.n. – 17 e.n.). Statuia este amplasată în Piaţa Ovidiu în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.

Statuia lui Ovidiu din Constanţa

   Ca o reacţie împotriva îndelungatei stăpîniri otomane asupra Dobrogei, care a înăbuşit timp de secole conştiinţa naţională, autorităţile şi intelectualii români din Constanţa accentuează imediat după obţinerea independenţei, ideea romanităţii acestui teritoriu. În această atmosferă de reviriment naţional, figura poetului Ovidiu apare ca un simbol al permanenţei româneşti peste veacuri. Dând expresie acestei stări de spirit, cel dintîi prefect al judeţului Constanţa, Remus N. Opreanu, a luat iniţiativa de a eterniza printr-un monument, amintirea poetului exilat la Tomis.
   Statuia a fost realizată în anul 1884 de sculptorul italian Ettore Ferrari şi a fost inaugurată la Constanţa în august 1887. Turnată în bronz, cu o înălţime de 2,60 m, statuia îl înfăţişează pe Ovidiu într-o atitudine adânc meditativă. Poetul, îmbrăcat cu o togă care îi cade până la glezne, are capul aplecat şi sprijinit pe mâna dreaptă, în care înainte avea şi un „stillus“, iar în mâna stângă, îndoită la piept, ţine un „volumen“, simbol al unui manuscris.

Publius Ovidius Naso

   Statuia lui Ovidiu din Constanţa este opera sculptorului italian Ettore Ferrari, sculptor care a creat şi statuia lui Abraham Lincoln din New York, monumentul lui Garibaldi din Rovigo Italia, statuia lui Giordano Bruno din Roma şi statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din Bucureşti.

   Soclul are o înălţime de 2,68 m şi este făcut din piatră. Pe soclul statuii se află o placă de marmură albă inscripţionată cu epitaful inspirat din elegia „Dorinţele din urmă“ (Tristele III, 3, v. 73-76): HIC EGO QVI IACEO TENERORUM LVSOR AMORVM,/ INGENIO PERII NASO POETA MEO./ AT TIBI QVI TRANSIS, NE SIT GRAVE, QVISQVIS AMASTI/ DICERE. NASONIS MOLLITER OSSA CVBENT „Sub această piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent./ O, tu, ce treci pe aice, dac-ai iubit vreodată/ Te roagă pentru dânsul: Să-i fie somnul lin!.“

Epitaful poetului Ovidiu

   Statuia a fost amplasată iniţial în zona veche a oraşului, în Piaţa Independenţei (numită după 1947 Piaţa Ovidiu), fiind orientată cu faţa spre centru. Aici a rămas până în toamna anului 1916.

Statuia lui Ovidiu
(înainte de anul 1910)

   În timpul Primului Război Mondial (1916-1918), Constanţa a fost ocupată de armatele germano-bulgare. Statuia lui Ovidiu a fost dărâmată de pe soclu de soldaţii bulgari care au încercat să o ducă în Bulgaria ca pradă de război. Numai intervenţia energică a a ofiţerilor germani a salvat-o. La ordinul generalului-locotenent Kurt von Unger, reprezentarea în bronz a poetului roman a fost repusă pe soclu, cu ajutorul unor schele din lemn, scripeţi şi scări.

   „… soldaţii bulgari legară statuia lui Ovidiu cu frînghii şi o trîntiră jos de pe soclu, smucind-o cu atelajele de bivoli ale artileriei lor grele. Pe cînd îşi tîrau în triumf victima spre mare, au intervenit germanii, ruşinaţi de isprava tovarăşilor lor de arme şi au ridicat din nou pe Ovidiu pe piedestalul lui de glorie seculară.“ (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916 – 1918)

   În anul 1921, în Piața Ovidiu este terminată construcția noului sediu al Primăriei, conceput într-un excepţional stil neoromânesc. Odată cu refacerea arhitecturală a pieței și mutarea zonei centrale în dreptul Primăriei, statuia, simbolul orașului și al latinității, este mutată la porțile administrației constănțene (astăzi Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa).
   O replică a statuii lui Ovidiu a fost dezvelită în anul 1925, în oraşul de baştină al poetului, Sulmona (localitate situată în regiunea Abruzzo, la circa 140 kilometri spre est faţă de Roma), oraş înfrăţit cu Constanţa (iunie 1968).

Statuia lui Ovidiu
(1920)

Primăria şi statuia lui Ovidiu
(după anul 1921)

Statuia lui Ovidiu
(1941, fotograf Horst Grund)

   Publius Ovidius Naso s-a născut pe 20 martie 43 î.e.n., la Sulmo (azi Sulmona), în ţara Pelignilor. A fost al doilea fiu al unei străvechi familii de cavaleri. Fratele său numit probabil Lucius (sau Lucillus), era cu un an mai în vârstă şi a murit la 20 de ani.
   În anul 30 î.e.n., poetul, împreună cu fratele său, sunt trimişi de tatăl lor la Roma, pentru a fi educaţi la şcoala retorilor.

„Şcoală romană“
Basorelief descoperit în oraşul roman de la Neumagen-Dhron (Rheinisches Landesmuseum Trier)

   Ovidiu frecventează lecţiile de declamaţie ale vestiţilor dascăli de retorică Arellius Fuscus, originar din Asia şi M. Porcius Latro, din Corduba, Spania, la care se exersează în compunere de controversiae şi suasoriae, care vor influenţa mai târziu opera sa poetică. Pătrunde în cercul lui M. Valerius Messalla Corvinus care îl îndrumă în arta poetică şi se împrieteneşte cu fiul acestuia Messalinus. În jurul vârstei de 18 ani citeşte public primele sale compuneri poetice.
   După terminarea studiilor de retorică Ovidiu călătoreşte la Atena, unde poposeşte câtva timp, spre a se instrui în cetatea lumină a Greciei şi a lumii de atunci, apoi vizitează monumentele din Asia Mică şi Sicilia (Siracuza), însoţit de amicul şi confratele său Pompeius Macer. Întors la Roma intră în magistratură, îndeplinind diferite funcţii „minore“ (vigintivi, triumvir capitalis sau monetalis, apoi decemvir stlitibus judicandis, auxiliar al pretorului ş.a.), dar întrerupe cariera judecătorească şi politică, activităţi care-i răpeau (după cum mărturiseşte poetul) răgazul datorat Muzelor şi-i răneau sensibilitatea.

Erato (Eρατώ) – Muza poeziei erotice
(Sculptură romană din marmură, sec. I -II e.n., Musei Vaticani Roma)

   În cercurile aristocraţiei romane Ovidiu s-a remarcat ca un hedonist cu un dezvoltat apetit pentru plăceri. Datorită unor calităţi cultivate prin participarea debordantă la viaţa mondenă a devenit un poet la modă. Genul promovat de poet răspundea pe deplin celor ce căutau desfătările şi armonia poeziei erotice şi elegiace.

Fresce cu scene erotice descoperite în oraşul antic Pompei, cca. 50-79 e.n.
(Museo Archeologico Nazionale di Napoli)

   „Era odinioară un timp în care Clida,/ De două ori sub mine gemuse neîntrerupt,/ Şi Pita cea bălaie, şi Liba suspinase,/ De trei ori fiecare sub pieptul meu aprins./ Şi dacă bine aminte mi-aduc, pe-o scurtă noapte,/ Alături de Corina, de dânsa aţâţat,/ De nouă ori asaltul l-am dat cu multă laudă,/ Luptând şi unul şi-altul de-acelaşi foc împinşi“ (Amores, Elegia III, 7)

   (At nuper bis flava Chlide, ter candida Pitho,/ Ter Libas officio continuata meo;/ Exigere a nobis angusta nocte Corinnam,/ Me memini numeros sustinuisse novem.)

   Până la vârsta de 30 de ani poetul compune un număr de 15 epistole, care împreună cu alte 3 epistole perechi, în total 21, vor alcătui colecţia numită Heroides (Epistulae Heroidum) „Eroine“ sau „Scrisori ale unor eroine“ şi pregăteşte prima ediţie, în 5 cărţi, a „Amorurilor“ (Amores), în care o cântă pe Corinna (un nume convenţional, sub care se ascundea, probabil, Julia, nepoata lui Octavianus Augustus). Tot în această perioadă scrie tragedia „Medeea“ (apreciată de Quintilian şi Tacit) din care nu s-au păstrat decât câteva mici fragmente, apoi lucrarea intitulată „Gigantomachia“ (de inspiraţie mitică) şi publică ediţia a 2-a a „Amorurilor“, redusă la trei cărţi. În anii 2 – 1 î.e.n. elaborează primele două cărţi din „Arta iubirii“ (Ars amandi sau Ars amatoria) care cuprinde „învățăminte“ privind arta seducției și a dragostei, completată apoi cu cartea a III-a şi lucrează la tratatul intitulat „Cosmetice“ (Medicamina faciei femineae). Cam în acelaşi timp compune şi „Remediile iubirii“ (Remedia amoris) replică ironică la „Ars amandi“ , în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei. La vârsta deplinei maturităţi (anii 2 – 8 e.n.), poetul compune marea frescă a „Metamorfozelor“  (Metamorphoses), în 15 cărţi, „cea mai frumoasă operă care s-a scris vreodată“ (Ezra Pound).

„Sărutul“
(Auguste Rodin, Musée Rodin Paris)

   Se însoară, în răstimp, pentru a treia oară, cu Fabia, rudă cu Paulus Fabius Maximus, amic şi consilier intim al lui Octavianus Augustus, ceea ce îi facilitează poetului contactul cu unii membri ai familiei princiare.
   În aceeaşi perioadă, deci concomitent cu „Metamorfozele“ redactează primele 6 cărţi din „Faste“ (Fasti), o descriere măiastră a sărbătorilor şi ritualurilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).
   În anul 8, toamna târziu, survine tragedia vieţii lui Ovidiu, fiind exilat (relegat), la Tomis (Constanţa de azi), colonie grecească aflată pe malul stâng al Pontului Euxin (Marea Neagră). Edictul de relegare emana chiar de la împăratul Augustus, fără o hotărâre prealabilă a Senatului. Forma de exil la care a fost supus (relegatio) nu cuprindea clauza „aquae et ignis interdiction“ (în sensul de proscris în afara legii), poetul păstrându-şi în acest fel drepturile civile şi bunurile materiale.

Augustus Octavian Caesar (63 î.e.n.-14 e.n.)
Primul împărat al Imperiului Roman

   „Tu nu printr-un decret senatorial m-ai condamnat/ şi nici de vreun jude ales n-am fost exilat./ Prin aspre invective (căci aşa-i de un principe demn),/ ofensele-ţi aduse le-ai răzbunat tu însuţi, cuvenit şi solemn./ Adaugă şi faptul că edictul, deşi n-a fost nici blând şi nici clement,/ prin numele pedepsei date a fost destul de indulgent:/ căci eu nu exilat, ci relegat acolo sunt numit/ şi vorbele sunt pe potriva acestei stări de surghiunit“ (Tristia, II, v. 131-138)

   (Nec mea decreto damnasti facta senatus,/ nec mea selecto iudice iussa fuga est./ Tristibus inuectus uerbis (ita principe dignum)/ ultus es offensas, ut decet, ipse tuas./ Adde quod edictum, quamuis immite minaxque,/ attamen in poenae nomine lene fuit:/ quippe relegatus, non exul, dicor in illo,/ priuaque fortunae sunt ibi uerba meae.)

   Motivele sunt, după cum menţionează Ovidiu însuşi „carmen et error“ o poezie şi o greşeală pe care afirmă că nu o poate destăinui nici chiar în stihurile sale. Poezia încriminată este cu mare probabilitate „Arta iubirii“, care ar fi venit în contradicţie cu principiile morale stricte ale împăratului şi cu politica acestuia de a restaura vechile culte şi credinţe religioase. Referindu-se la „greşeala“ sa (culpa), poetul recunoaşte că acuzaţia este îndreptăţită, dar precizează că fapta în sine nu este o crimă, ci doar o „rătăcire“  (error), „nerozie“ (stultitia) sau „naivitate“ (simplicitas).
   În realitate motivul îndepărtării lui Ovidiu de la Roma este legat de viaţa particulară a unor membri ai familiei imperiale. Este plauzibilă ipoteza că poetul ar fi devenit cunoscătorul unor taine de alcov. În „Tristia“, Ovidiu spune că „a văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă“. „De ce-mi greşiră ochii privind nelegiuirea?/ De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut?“

Poetul Ovidiu la Tomis
(pictură în ulei 1916, Ion Theodorescu-Sion)

    „Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire/ Pierdutu-m-au, pe-a doua n-o pot destăinui“ (Tristia, II, v. 207-208)
    (Perdiderunt cum me duo crimina, carmen et error/ Alterius facti culpa silenda mihi est.)

   La Tomis ajunge în anul 9, la mijlocul lunii mai, după o călătorie plină de pericole şi peripeţii, pe mare şi pe uscat. Primele epistole din cartea I a „Tristelor“ (Tristia), le scrie chiar în timpul călătoriei pe mare, corabia („Minerva“) care-l transporta fiind ameninţată de furtună. În cetatea grecească de la Tomis, „printre săgeţi şi sloiuri“, înconjurat de geţi a căror limbă şi-o însuşeşte, scriind şi un poem în idiomul lor (libellus geticus), compune ciclul „Tristelor“, în 5 cărţi. Ultima elegie a cărţii a IV-a cuprinde celebra autobiografie („Povestea vieţii mele“), care include date preţioase privind viaţa, opera, cariera sa poetică şi „judecătorească“, confraţii săi ş.a. În anii următori (13 – 16) elaborează cele 4 cărţi ale „Ponticelor“ (Epistulae ex Ponto), scrisori elegiace expediate la Roma, care spre deosebire de „Triste“, asemănătoare ca fond, conţin şi numele destinatarilor.

Războinici geţi
(Metopă, „Monumentul triumfal Tropaeum Traiani“ de la Adamclisi)

   „Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?/ Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?/ Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,/ În toată lumea, nu poate fi altul mai trist./ Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fața forței/ Și zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele./ Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale și cu pantaloni largi,/ Iar fețele lor aspre sunt acoperite cu păr lung./ La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii grecești,/ Iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic./ În această mulțime nu-i nimeni care întâmplător să știe latinește/ Și care să poată rosti măcat câteva cuvinte./ Chiar eu, poet roman – iertați-mă Muzelor! -/ Sunt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic./ Iată, mi-e rușine, dar mărturisesc: din cauza dezobișnuinței îndelungate,/ Chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine./ Nu mă îndoiesc că în astă cărțulie s-au strecurat multe/ Din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.“ (Tristele, Cartea a V-a, Elegia a VII-a)

   (Quid potius faciam desertis solus in oris,/ Quamve malis aliam quaerere coner opem?/ Sive locum specto, locus est inamabilis et quo/ Esse nihil toto tristius orbe potest,/ Sive homines , vix sunt homines hoc nomine digni,/ Quamque lupi saevae plus feritatis habent./ Non metuunt leges, sed cedit viribus aequum,/ Victaque pugnaci iura sub ense iacent./ Pellibus et laxis arcent mala frigora bracis,/ Oraque sunt longis horrida tecta comis./ In paucis extant Graecae vestigia linguae,/ Haec quoque iam Getico barbara facta sono./ Unus in hoc nemo est populo, qui forte Latine/ Quaelibet e medio reddere verba queat./ Ille ego Romanus vates – ignoscite, Musae! -/ Sarmatico cogor plurima more loqui./ En pudet et fateor, iam desuetudine longa/ Vix subeunt ipsi verba Latina mihi./ Nec dubito, quin sint et in hoc non pauca libello/ Barbara: non hominis culpa sed ista loci.)

   În anul 14 se sinucide nobilul Paulus Fabius Maximus, amicul şi „patronul“ lui Ovidiu şi moare (în condiţii enigmatice) împăratul Augustus, la Nola în Campania, evenimente care aveau să-i răpească poetului şi ultima speranţă de rechemare la Roma, ştiut fiind că împărăteasa Livia şi fiul ei Tiberiu, succesorul lui Augustus, erau adversari neînduplecaţi ai lui Ovidiu.
   În ultimii ani de viaţă, petrecuţi la Tomis, Ovidiu scrie poemul „Ibis“ conţinând imprecaţii adresate unui fost „amic“ (identificat cu oratorul Cassius Severus, înfierat şi de Horaţiu), care îl defăima la Roma. Tot din ultima perioadă a vieţii şi creaţiei datează şi opusculul didactic intitulat „Halieutica“, despre peştii din Marea Neagră, din care s-au păstrat circa 200 de versuri.
   La 1 ianuarie anul 17, după data din Cronica lui Eusebiu din Cezareea (265 – 339), transmisă de Sophronius Eusebius Hieronymus (347 – 420), Ovidiu se stinge din viaţă fiind înmormântat la Tomis „Ovidius poeta in exilio diem obiit et iuxta oppidum Tomos sepelitur“, în faţa porţii cetăţii, unde tomitanii cu mărinimia lor i-au înălţat un „magnific“ monument funerar, prin contribuţie publică, ca o cinstire a geniului său poetic vestit în lumea largă, deşi Ovidiu era un străin (peregrin) şi proscris de împăratul roman „Tomitanos cives, Ovidio poetae, qui apud eos diem obiisset, collata e publico pecunia propter ingentii nobilitatem tymbon – graeco enim verbo utebatur – magnifice struxisse ante oppidi portam in loco maxime celebri, quamvis Ovidius et peregrinus esset et ab imperatore Romano proscriptus“. (Giovanni Pontano, De magnificentia, Veneţia, 1498). Despre mormântul lui Ovidiu la Tomis un alt umanist, Caelius Rhodoginus, menţionează (Antiquarum lectionem commentarii, Veneţia, 1516), că acesta se afla înaintea porţii aşezării tomitane „In Caecilii Minutiani Apulei fragmentis observatum, annis septem in exilio consumptis functum esse fato Ovidium kalendis Ianuariis, qua die Titus quoque Livius decesserit; structum item illi a barbaris per multas lacrimas tymbon ante ianuam“.

   Publius Ovidius Naso, a lăsat în urmă o operă impresionantă. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horaţiu şi Vergiliu. Considerat astăzi de mulți autori drept „primul poet al spiritualităţii româneşti“, Ovidiu a surprins în versurile exilului său, legendele, tradițiile, viața cotidiană şi culturală a zonei în care a trăit, făcând ca „Tristele“ şi „Ponticele“ să devină izvoare de referinţă pentru istoria Dobrogei antice.

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
NICOLAE LASCU
– AMINTIREA POETULUI OVIDIU LA CONSTANŢA
– HIC EGO QUI IACEO… (EPIGRAFIE ŞI POEZIE);
GRIGORE TĂNĂSESCU
– FLORILEGIUM OVIDIANUM, EDITURA SCRIPTA, BUCUREŞTI 1996;
VLAŞ (SALA) GINA LOREDANA
– MOTIVUL EXILULUI ÎN LITERATURA ANTICĂ ŞI CONTEMPORANĂ, ORADEA 2009;
NICOLAE GOSTAR
– DESPRE MORMÂNTUL LUI OVIDIU LA TOMIS, 1970;
TIPĂRITURI VECHI
– AVENTURA LINGVISTICĂ A LUI PUBLIUS OVIDIUS NASO (43 î.Hr.-18 d.Hr.) LA TOMIS
ALEXANDRA IORGULESCU, MIHAELA MARCU
– OVIDIU ŞI DRAMA EXILULUI, INTERFERENŢE OVIDIENE, 2009.