Stăpânii adâncurilor

   „Surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor şi când era furtună ele se gândeau că au să se scufunde multe corăbii şi ieşeau deasupra valurilor şi cântau, iar cântecele lor povesteau ce frumos este pe fundul mării. Ele cântau ca să alunge teama marinarilor, dar oamenii nu pricepeau limba lor şi credeau că aud glasurile furtunii. Iar ei nu puteau să vadă frumuseţile din adâncuri fiindcă atunci când o corabie se scufunda, marinarii se înecau şi ajungeau morţi în împărăţia mării“. Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura universală, „Mica sirenă“ a lui Andersen este de fapt, produsul a peste treizeci de secole de legende şi povestiri despre misterioşii „oameni ai mării“.

Mica sirena

   Mica sirenă“ din Copenhaga, amplasată pe o stâncă rotundă din portul Langelinie, este una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Danemarca. Sculptura, expusă la data de 25 august 1913, este creația sculptorului Edvard Eriksen.

   După cum se pare, prima menţionare „documentară“ a sirenelor îi aparţine lui Homer, a cărui „Odisee“ consemna existenţa unor femei ale mării, care trăiau pe o insulă şi ademeneau cu glasurile lor, pe marinarii imprudenţi, către stâncile submarine unde îşi scufundau corăbiile.
   Mai mulţi autori antici, naturalişti sau călători, greci şi ulterior romani, cartaginezi sau din Egiptul Ptolomeilor afirmau că au văzut fiinţe ale mării ori au auzit vorbindu-se despre ele, în special în Mediterana, Adriatica şi Egee, dar şi în Marea Neagră şi dincolo de „Coloanele lui Hercule“ (deci în Atlantic). Sursele indică aproape în unanimitate „sirene“ de sex feminin, cu plete lungi, având jumătatea inferioară a trupului (cam de sub abdomen) transformată în coadă „de peşte“ şi voci extrem de melodioase.

Ulise si sirenele

„Ulise şi sirenele“
Herbert James Draper 1909, Ferens Art Gallery (Hull, Marea Britanie)

   Trebuie menţionat că pentru grecii continentali, vederea primilor călăreţi a constituit un şoc. Deşi cunoşteau calul, adus din Orientul Mijlociu încă din mileniul al II-lea î.e.n., grecii îl foloseau exclusiv ca animal de tracţiune şi povară. Conceptul de călărie le era străin, iar întâlnirea cu triburile de călăreţi ce au năvălit asupra lor în timpul „Marii migraţii egeene“ (1150-1125 î.e.n.) a dat naştere legendei centaurilor, finţele jumătate om – jumătate cal (situaţie repetată identic în timpul cuceririi Americii  de Sud de către spanioli). Este oare posibil ca legenda sirenelor să se fi născut în condiţii similare, la primele contacte dintre grecii continentali şi Creta minoică, regat ce poseda o adevărată asociaţie profesională a femeilor pescuitoare de mărgean şi bureţi?

Centaur

Centaur

  Bătălia dintre Lapiţi şi Centauri“
Metope din Partenon, circa 447-432 î.e.n. (British Museum, Londra)

   Lapiţii erau în mitologia greacă o populație de războinici din Tesalia. La nunta regelui lapit Piritou, unul dintre centauri (Euryrition) a încercat s-o necinstească pe Hippodamia, mireasa acestuia, ceea ce a declanșat o crâncenă înfruntare între lapiţi şi centauri. Lapiții, ajutați de Tezeu i-au înfrânt pe centauri, izgonindu-i definitiv din Tesalia. Lupta lapiţilor cu centaurii a fost înfăţişată pe metopele de pe frontonul Partenonului din Atena, de către sculptorul grec Phidias și colaboratorii săi.

   Scufundătoarele cretane, echivalentul mediteraneean al pescuitoarelor japoneze de perle, faimoasele „ama“, fără nici un veşmânt care să le incomodeze mişcările, fără altă armă sau unealtă decât un cuţit, se scufundau ţinând în mâini o piatră grea, stăteau câteva minute la fundul apei, strângându-şi „recolta“ de mărgean şi bureţi, apoi se ridicau din câteva bătăi viguroase de picioare. Interesant de remarcat că după distrugerea societăţii minoice, meseria de pescuitor submarin a devenit în toată Mediterana aproape exclusiv masculină. Până după cel de-al doilea război mondial, pescuitul de bureţi şi-a păstrat faima şi profesioniştii săi pe coastele europene ale Mediteranei şi Mării Egee, fiind însă practicat mai mult cu ajutorul unor costume de scafandru greu. Doar pe coastele africane, metoda a rămas cea din Antichitate. Iată ce povestea J.Y. Cousteau: „În 1939 am căpătat o lecţie de modestie pe Insula Djerba din sudul Tunisiei, de la un scufundător indigen în vârstă de 60 de ani. Era un om pipernicit, ale cărui urechi supurau în permanenţă, dar a coborât sub ochii mei până la 42 m adâncime cu ajutorul unei pietre şi datorită, susţinea el, rugăciunilor fierbinţi adresate lui Allah. După două minute şi jumătate s-a întors la suprafaţă. Desigur, astfel de performanţe pot fi realizate de oameni deosebit de înzestraţi. Pe măsură ce scufundătorul gol coboară şi presiunea apei creşte, volumul aerului din plămânii lui scade. Or, plămânii se pot asemăna cu nişte băşici închise în cuşca toracelui ca în anvelopa unui balon. Poziţia coastelor face ca acest înveliş să fie perfect flexibil între anumite limite. La o adâncime de 30 m însă, aerul din interiorul balonului numai ocupă decât un sfert din spaţiul pe care-l deţinea la suprafaţa apei. La o adâncime mai mare poziţia coastelor devine tot mai puţin flexibilă, riscând să ducă la ruperea cutiei toracice, cu urmări care se pot ghici cu uşurinţă“ (Le Monde du Silence).
   Dacă un specialist ca J.Y. Cousteau a fost impresionat de performanţa pescuitorului arab, este lesne de înţeles efectul pe care l-a avut asupra grecilor întâlnirea cu scufundătoarele cretane. Considerând şi faptul că în Creta femeile purtau părul lung şi că, probabil ca orice înotător profesionist ţineau picioarele lipite când se deplasau pe orizontală sub apă, unduindu-şi trupul sinusoidal pentru a micşora rezistenţa fluidului la înaintare (tehnica este aplicată din cele mai vechi timpuri de către pescuitoarele japoneze de perle şi a fost „redescoperită“ de scafandri autonomi moderni, în primul rând de cei din grupul lui Cousteau), legenda sirenelor pare a primi o explicaţie rezonabilă. Dar… de unde reapariţia ei în Egiptul elenizat şi în Cartagina, state cristalizate mult după dispariţia Cretei Minoice din istorie? (Numeroşi marinari şi călători cartaginezi afirmau că au văzut, în apropierea şi în largul coastelor Africii de Nord şi de Vest, fiinţe de sex feminin şi de rasă albă, care înotau foarte repede şi nu vorbeau niciodată. Trupurile erau întotdeauna goale şi zvelte cu sânii mari şi rotunzi şi aveau pletele lungi şi negre. Nu este menţionată coada de peşte, dar se spune că „femeile mării nu ieşeau vreodată pe uscat pentru că uitaseră să meargă“. Şi de ce existau în Antichitate istorisiri asemănătoare pe coastele Adriaticii (în special în Dalmaţia) şi chiar în jurul bazinului Mării Negre?

   (Pagină în construcţie)

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
DAN APOSTOL
– STĂPÂNII ADÂNCURILOR, EDITURA BARICADA, Bucureşti 1991;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s