Ecosistemul Mării Negre

   Deşi nu are o diversitate biologică ridicată, Marea Neagră formează un ecosistem complex cu trăsături unice în ceea ce priveşte caracteristicile fizico-chimice şi biologice.
     Mediul propice vieţii se desfăşoară în general pe platforma continentală marină, până la adâncimea de 150 – 200 m şi este influenţat într-o largă măsură, de condiţiile mediului ambiant şi de dinamica apei. Mai jos, prezenţa hidrogenului sulfurat (H2S), face ca 85 – 90% din întreaga masă a apei (cu excepţia bacteriilor anaerobe), să fie complet lipsită de viaţă.

Ecosistemul Mării Negre

   Ecosistemul marin este alcătuit din biotop (apa, natura substratului, factorii geografici şi climatici, salinitate, elementele minerale) şi biocenoză (totalitatea organismelor vii din biotop, ce aparţin unor specii diverse şi sunt interdependente din punct de vedere funcţional), care împreună formează un ansamblu integrat şi în permanentă interacţiune.

Biotopul

Biocenoză marină

   Biotopul Mării Negre. Bentalul este format din stânci, nisipuri, mâluri, depuneri organice sau minerale. O caracteristică a Mării Negre o constituie salinitatea ei redusă, care se explică prin însemnatul aport de apă dulce ce îl primeşte de la fluviile mari care se varsă în bazinul ei. Un rol însemnat în dinamica speciilor marine îl au mişcările apelor mării. Valurile şi curenţii de suprafaţă ocazionali se răsfrâng în transportul de aluviuni. Variaţia termică este destul de mare între lunile de vară, când apele ajung la 25 – 27°C şi cele de iarnă când pot coborî sub 0°C. Variaţiile de temperatură cu inversarea lor între anotimpul cald şi rece au loc numai până la adâncimea de 75 – 100 m. Sub această adâncime există o temperatură constantă de 7°C ce creşte către fund până la 9°C. Reacţia mediului este alcalină. Oxigenarea apei variază cu anotimpul şi adâncimea. În perioada rece păturile superficiale sunt suprasaturate de oxigen. Concetraţia oxigenului scade odată cu adâncimea. De la 150 – 200 m până la fundul mării gazul solvit este hidrogenul sulfurat (H2S).

   Structura biotopului determină configuraţia ecosistemului. În Marea Neagră acesta poate fi împărţit în şase etaje principale: supralitoral, mediolitoral, infralitoral, circalitoral, periazoic, azoic.
   Etajul supralitoral este format din zonele de ţărm acoperite ori stropite de valuri în mod întâmplător. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere formând depozite cu miros de metan şi sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge, rar licheni cu rezistenţă la variaţiile de mediu şi hidrofile. Cu o frecvenţă mai redusă se întâlnesc şi angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacteriile aerobe şi mai puţin anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte şi viermi. Mare parte din aceste vietăţi se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietăţile pasagere, în special păsările de mare.

Etajul supralitoral

   Etajul mediolitoral sau pseudolitoralul, cuprinde zona de spargere a valurilor (între 0 şi 0,5 m adâncime) şi se împarte după natura substratului în zone pietroase, respectiv nisipoase sau mâloase.

Etajul mediolitoral

   Zonele pseudolitorale pietroase adăpostesc organisme capabile să reziste perioadelor scurte de deshidratare şi care se pot fixa bine de substrat. Aici intră unele specii de alge şi scoici cum sunt bancurile de midii. Lor li se adaugă vieţuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În cadrul zonelor cu substrat dur, pseudolitoralul ocupă o fâşie lată de 2 – 10 m în funcţie de înclinaţia platformei stâncoase. În anumite condiţii şi în acest mediu apar depozite de materie organică făcând legătura cu biotopul anterior.

Bancuri de midii

   Zonele pseudolitorale nisipoase constituie mediul de viaţă pentru animalele capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru pseudolitoralul nisipos de granulaţie medie şi grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea şi a polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază izopodul Eurydice dollfusi şi polichetele Scolelepis (Scolelepis) squamata, Pisione remota şi Saccocirrus papillocercus. Zona nisipurilor fine este caracterizată de predominarea populaţiilor de amfipode din genul Pontogammarus, misidul Gastrosaccus sanctus şi turbelaridul Pseudosyrtis subterranean.

Zona nisipurilor grosiere

   Etajul infralitoral se află la adâncimi de 0,5 – 12 (maximum 18) m. Este zona cea mai favorabilă vieţii în care se află majoritatea  speciilor de alge, cea mai mare parte a biomasei organismelor vegetale unicelulare, precum şi numeroase specii de animale.

Etajul infralitoral

 Algele ocupă substratul dur din infralitoral până la adâncimea de 10 m (cel mai mare număr de specii concentrându-se la adâncimi de 1 – 5 m)

Guvizi în Marea Neagră

Chefali

    Etajul circalitoral se găseşte de la 12 – 18 m până la  100 m adâncime (rar 150 m, uneori însă chiar 50 m). În general, aici fundul mării este mâlos ori nisipos (mai puţin). Biocenoza în acest etaj este formată din asociaţii de scoici şi viermi ce constituie hrana preferată a diverselor specii de peşti care vin aici din zona infralitorală, pentru a se hrăni.

Etajul circalitoral

   Etajul periazoic, aflat între 100 (uneori 50) şi 150 (rar 200) m adâncime, face trecerea între stratul de apă oxigenat, care permite viaţa animalelor şi plantelor acvatice şi stratul specific bazinului pontic, cel al sulfobacteriilor, contaminat cu hidrogen sulfurat. În etajul periazoic se întâlnesc asociaţii de tanatocenoze (animale moarte recent) sau subfosile, pe care trăiesc un număr restrâns de vietăţi. Microbiologic zona prezintă un amestec între bacteriile aerobe şi respectiv anaerobe.
    Etajul azoic începe de la 150 – 200 m şi coboară până la adâncimea maximă a Mării Negre (2.212 m). El formează un biotop unic, unde singurele specii existente sunt bacteriile sulforeducătoare (Microspira, Desulfovibrio).

   Biocenoza Mării Negre. Structura biocenozei este determinată de diversitatea, distribuţia în spaţiu, numărul şi biomasa speciilor componente, dinamica şi relaţiile dintre speciile care trăiesc şi se dezvoltă în mediul marin. În alcătuirea biocenozei bazinului pontic intră aproximativ 5.000 de specii (bacterii, protozoare, cromobionte, plante, fungi, animale), din care 3.244 de specii au fost înregistrate şi în zonele marine şi costiere ale litoralului românesc (M. T. Gomoiu – Biodiversity in the Black Sea).
   Între vieţuitoarele din biocenoza ecosistemului, sunt stabilite diferite relaţii  privind hrana, reproducerea, răspândirea, apărarea, sau altele. Cele mai importante sunt relaţiile trofice (de nutriţie), care alcătuiesc, după locul pe care organismele marine îl ocupă în cadrul acestora,  trei sisteme funcţionale, interdependente: producătorii, consumatorii şi reducătorii (descompunătorii).

Relaţii trofice în ecosistemul marin

   Producătorii primari din Marea Neagră formează un ansamblu de organisme unicelulare şi pluricelulare, autotrofe, fotosintetizante sau chemosintetizante (într-o proporţie mai mică) ce pot crea substanţe organice complexe (lipide, glucide, protide), cu ajutorul energiei luminoase sau chimice şi substanţelor minerale.
   Vegetaţia marină este sursa de bază şi principală de hrană, pentru verigile trofice superioare (consumatorii primari), asigurând intrarea de energie în ecosistemul marin. Existenţa şi dezvoltarea organismelor vegetale este în strânsă corelaţie cu procesul de introducere în circuit a elementelor minerale, datorat organismelor reducătoare şi condiţionată de factorii de mediu, de radiaţia luminoasă pătrunsă în adânc, de cantitatea de nutrienţi (azotaţi şi fosfaţi) din masa apei, la care se adaugă influenţa diferitelor activităţi antropice.
   Cele mai cunoscute componente ale vegetaţiei marine sunt algele.
   Algele formează un grup de organisme acvatice, extrem de heterogen. Fără a putea considera algele un singur taxon, acestea ar putea fi definite ca organisme autotrofe fotosintetizante, cu aparatul vegetativ foarte simplu organizat, numit tal, care poate fi microscopic (unicelular) sau macroscopic (pluricelular).
   Se acceptă existenţa a trei grupe mari de alge şi a mai multor încrengături:
   – grupul cromofitelor se remarcă prin prezenţa clorofilei a şi c alături de care există diferite tipuri de pigmenţi carotenoizi care determină culoarea lor variată: gălbuie, brun-gălbuie, brună. Este un grup închis filogenetic;
   – grupul rodofitelor caracterizat prin prezenţa clorofilei a şi d, precum şi a ficobilinelor şi în special a ficoeritrinei, care le conferă culoarea roşie. Este considerat un grup filogenetic închis;
   – grupul clorofitelor caracterizat prin prezenţa clorofilei a şi b, au culoarea verde şi reprezintă o linie evolutivă fundamentală.
   Algele microfite sunt alge microscopice, unicelulare, cu forme şi dimensiuni foarte variate, izolate sau reunite în colonii sau cenobii. Intră în alcătuirea fitoplanctonului şi a microfitobentosului.

Alge microfite (Chrysophyceae)

Alge microfite (Chlorophyceae)

   Algele macrofite sunt alge pluricelulare, în general de dimensiuni vizibile cu ochiul liber, lamelare sau filamentoase, simple sau ramificate, care trăiesc în mare, realizând fotosinteza cu ajutorul pigmenţilor clorofilieni simpli sau în asociaţie cu alţi pigmenţi. După culoarea pigmentului predominant se impart în: alge brune (Phaeophyceae), alge roşii (Rhodophyta) şi alge verzi (Chlorophyta).

Alge brune (Phaeophyceae)

Alge roşii (Rhodophyta)

Alge verzi (Chlorophyta)

   Între algele microfite (fitoplancton) din masa apei şi algele macrofite de pe substratul marin, există deseori o relaţie inversă. În zonele unde macroflora algală e bine dezvoltată, fitoplanctonul este mai sărac, iar valorile mari ale biomasei fitoplanctonului atrag după sine o importantă scădere a nutrienţilor şi a pătrunderii radiaţiei luminoase în stratul de apă, fapt ce împiedică şi reduce dezvoltarea algelor macrofite.
   Creşterea cantităţii de nutrienţi (fenomenul de eutrofizare), azotaţi şi fosfaţi, care ajung în apa mării datorită folosirii extensive a fertilizanţilor în agricultură şi a deversărilor apelor menajere netratate, duce la înmulţirea explozivă a algelor (înfloririle algale) în anumite perioade ale anului (aprilie – iulie), având ca efect:
   – consumul masiv al oxigenului din apă (în unele zone duce la sufocarea şi moartea în masă a organismelor care trăiesc pe fundul mării (Mya arenaria, Mytilus galloprovincialis, etc.);
   – modificări în structura calitativă şi cantitativă a asociaţiilor bentale (sărăcirea aproape continuă a structurii vegetale şi a populaţiilor de animale, având drept consecinţe majore reducerea puterii biofiltrului şi accentuarea uniformizării biocenotice);
   – modificări în structura populaţiilor de animale marine (scăderea numărului de specii zooplanctonice, dispariţia aproape totală, cel puţin la litoralul românesc a unor specii de peşti, etc.);
   – apariţia valurilor de alge la ţărm.

Efect al eutrofizării Mării Negre

   Consumatorii sunt organisme cu nutriţie heterotrofă (nu pot sintetiza substanţe organice de la componente abiotice – apă, săruri minerale şi energie solară sau chimică), care folosesc ca sursă de energie (hrană) alte organisme. În funcţie de hrana consumată, în ecosistemul Mării Negre se deosebesc:
   – consumatorii primari sau fitofagii (zooplanctonul, o parte din moluşte, peşti etc.) care consumă hrană vegetală;
   – consumatorii secundari (zoofagii, carnivorele) de diferite grade (crustacee, peşti, păsări, mamifere marine), care se hrănesc cu consumatorii primari sau alte grupe de consumatori.

Câinele de mare (Squalus acanthias), un consumator din vârful lanţului trofic

   Un loc aparte în categoria consumatorilor îl ocupă detritofagii care se hrănesc cu detritus vegetal sau animal (fragmente de material organic) şi paraziţii care îşi asigură nutriţia pe seama altor organisme, numite gazde, hrana lor provenind din animalele vii. În aceste grupe ecologice pot fi incluşi numeroşi viermi marini şi crustacee.
   Reducătorii (descompunătorii) sunt organisme microscopice (bacterii şi fungi) care intervin succesiv în descompunerea şi transformarea substanţelor organice. Bacteriile atacă mai ales cadavrele animalelor, iar fungii (ciupercile) celuloza vegetală. Descompunerea materialului organic eliberează substanţele minerale conţinute, făcând posibilă reutilizarea acestor elemente de către producători.

   Biocenoza Mării Negre cuprinde şi formează doua medii marine principale: pelagosul şi bentosul.
   Pelagosul este format din organismele vegetale şi animale care populează masa apei şi este alcătuit în principal din plancton şi necton.
   Planctonul reprezintă biocenoza acvatică alcătuita din organisme de dimensiuni mici şi microscopice ce se găsesc în masa apei şi au ca trăsătură comună plutirea activă sau pasivă, fără a avea capacitatea de a se împotrivi curentului. Este prezent până la adâncimea de 175 m şi are în componenţă trei grupe specifice:
   – planctonul vegetal sau fitoplanctonul (cuprinde producători primari din grupul microfitelor ce trăiesc în zonele luminate ale pelagialului);
   – planctonul animal sau zooplanctonul (cuprinde consumatori primari sau secundari: rotifere, copepode, chetognate, apendiculari);
   – planctonul bacterian sau bacterioplanctonul (cuprinde bacterii reducătoare care populează întreaga masă a apei).
    În componenţa planctonului  intră organismele holoplanctonice, care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţă în pelagial (algele microfite, radiolarii, rotiferele, cladocerele, copepodele etc.), şi organismele meroplanctonice, care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial, restul având loc în bental. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium, trocophora, nectochaeta), echinodermelor (echinopluteus, ofiopluteus), moluştelor (larve veligere şi protoconce), crustaceelor (nauplius, mysis, zoaë, copepodite etc.) şi altor animale marine bentonice, meduzele hidroide, statoblastele briozoarelor, precum şi organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară ulterior pe fund pentru dezvoltarea biologică.
   Fitoplanctonul cuprinde în Marea Neagră peste 1.300 de specii (1365?), din care aproximativ jumătate au fost identificate şi în apele litoralului românesc. Este format în cea mai mare parte din diatomee 35% (Cerataulina, Chaetoceros, Cyclotella, Navicula, Nitzschia, Skeletonema, etc.), dinoflagelate 28% (Peridinium, Gymnodinium, Gonyalaux, Dinophysis, Prorocentrum, etc.), cloroficee 23% (Dictyosphaerium, Euastrum, Oocystis, Pediastrum, Scenedesmus, Zygnema, etc.), urmate de cianofite 5 – 6% (Lyngbya, Microcystis, Oscillatoria, Phormidium, Spirulina etc.), crisofite (Chromulina, Dinobryon, Ochromonas), euglenofite (Euglena, Trachelomonas) şi criptofite (Cryptomonas, Hillea, Plagioselmis, etc.).

Cianofite (Microcystis sp.)

   Fitoplanctonul nu este distribuit şi nu se dezvoltă uniform în apele mării, fiind bine dezvoltat în stratul superior bine luminat al apei (0 – 50 metri) din zona litorală şi mai slab dezvoltat în larg. În zonele unde se varsă apele curgătoare, există un amestec de specii fitoplanctonice dulcicole, salmastricole şi marine.
   Se constată în fitoplancton o pronunţată variaţie sezonieră. Dinoflagelatele (Dinoflagellata) au o dezvoltare maximă în sezonul cald (iunie – august), iar diatomeele (Bacillariophyceae) în sezonul rece (decembrie – februarie). Biomasa maximă a fost pusă în evidenţă în luna iunie şi în luna noiembrie. Fitoplanctonul constituie un preţios material nutritiv pentru zooplancteri dar şi pentru peştii planctonofagi (hamsie, şprot).

 Dinoflagelate (Peridinium sp.)

 Diatomee (Navicula sp.)

   Zooplanctonul, mai sărac în specii decât fitoplanctonul (în Marea Neagră trăiesc aproximativ 150 de specii holoplanctonice, din care 70 de specii şi în apele litoralului românesc), se compune din unele specii de dinoflagelate (Noctiluca scintillans), rotifere, crustacee (Acartia clausi, Pseudocalanus elongatus, Calanus euxinus), celenterate, ctenofore (Pleurobrachia rhodopis), chetognate (Parasagitta setosa), etc., (jumătate sunt specii de apă dulce sau salmastră, în zonele de vărsare a fluviilor şi râurilor în mare), la care se adaugă larvele animalelor marine care alcătuiesc meroplanctonul (circa 100 specii).
    Hrana zooplanctonului este constituită din particulele aflate în suspensie în apă (fitoplancton, detritus sau bacterii) şi  este la rândul lui sursă de hrană pentru puietul de peşte (alevini), dar şi pentru unii peşti adulţi sau alte animale marine.
   Pe anotimpuri zooplanctonul cel mai bogat este întâlnit iarna, iar cel mai sărac vara. Mai ales în partea a doua a toamnei zooplanctonul are o creştere cantitativă vertiginoasă. Pe timp de primăvara şi vară, zooplanctonul se diminueaza cantitativ din cauza consumării lui de către puietul de peşte şi peştii planctonofagi. Zooplanctonul scade cantitativ pe verticală.

Dinoflagelate (Noctiluca scintillans)

 Copepod (Acartia clausi)

   Nectonul este reprezentat de vieţuitoarele acvatice care se pot mişca liber în masa apei şi este format din peşti şi din mamifere marine. În Marea Neagră au fost înregistrate 168 specii de peşti, grupate după origine în specii relicte 18%, specii migratoare mediteraneene 60% şi specii de apă dulce adaptate la mediul salmastru 22%. Alături de acestea, au mai fost semnalate exemplare ale unor specii, pătrunse accidental în apele bazinului pontic.

 Lufarul (Pomatomus saltatrix)

 Scrumbia albastră (Scomber scombrus)

   Mamiferele marine menţionate în bazinul pontic sunt: foca călugăr (Monachus monachus), dispărută din Marea Neagră la sfârşitul secolului trecut, o subspecie de marsuin (Phocoena phocoena relicta) şi două subspecii de delfin, afalinul (Tursiops truncatus ponticus) şi delfinul comun (Delphinus delphis ponticus).

Delfini la Marea Neagră (Delphinus delphis)

 Foca călugăr (Monachus monachus)

   Bentosul este format din organismele vegetale şi animale care trăiesc pe fundul mării. Alcătuit din fitobentos şi zoobentos el este foarte diversificat ca structură.
   Fitobentosul este reprezentat prin microfitobentos şi alge macrofite.
   Microfitobentosul este prezent în zona unde lumina ajunge la fundul apei. Este format din diferite specii microscopice de alge verzi, cianobacterii şi diatomee.
   Macrofitele algale sunt formele care caracterizează şi ocupă substratul dur de pe fundul bazinului marin până la adâncimea de 10 m (cel mai mare număr de specii concentrându-se la adâncimi de 1 – 5 m). În Marea Neagră sunt reprezentate toate cele trei grupe majore de alge macrofite, unele din ele perene, altele sezoniere, alături de 6 specii de plante superioare  (Tracheophyta), din care iarba de mare (Zostera noltei) şi la litoralul românesc.

Alge macrofite în Marea Neagră

Iarba de mare

   Algele macrofite cuprind în Marea Neagră 325 de specii, cele mai numeroase fiind rodofitele cu 169 de specii, urmate de clorofite cu 80 de specii şi de feofite cu 76 de specii. Numărul acestora este mult mai mic în comparaţie cu cel al speciilor mediteraneene şi reflectă în bună măsură modul în care algele marine s-au adaptat la condiţiile particulare ale bazinului pontic.
   Reprezentative pentru flora algală a Mării Negre sunt speciile din genurile: Ceramium, Cladophora, Enteromorpha, Kylinia şi Polysiphonia.
   Macroflora algală are un rol ecologic important în ecosistemul litoral de mică adâncime, reprezentând un factor de epurare biologică a nutrienţilor şi a metalelor grele, substrat şi adăpost pentru algele epifite şi fauna asociată şi baza trofică pentru multe nevertebrate şi peşti marini.
   Urmare a activităţilor antropice, ecosistemele din zonele marine litorale sunt într-o continuă transformare. Modificările de mediu produse ca urmare a schimbărilor parametrilor hidrochimici, a colmatării substratului dur, a creşterii cantităţilor de substanţe biogene, a diminuării accentuate a transparenţei apei şi a deversărilor de reziduri petroliere au dus la selecţionarea şi dezvoltarea unor specii de macrofite tolerante (Enteromorpha, Cladophora, Ceramium), pentru care noile condiţii de mediu sunt favorabile, afectând diversitatea specifică, alternanţa sezonieră şi abundenţa vegetaţiei marine. În consecinţă, se remarcă o scădere drastică a numărului de specii de plante marine perene şi o restrângere a răspândirii acestora (Cystoseira, Phyllophora, Zostera).
    În apele costiere româneşti din cele 162 de specii de alge macrofite identificate de-a lungul anilor (studiul macrofitelor la litoralul românesc debutează în anul 1907, odată cu publicarea lucrării lui Emanoil C. Teodorescu „Materiaux pour la flore algologique de la Roumanie“), foarte multe au dispărut sau şi-au redus populaţiile până aproape de dispariţie. Lista speciilor întânite la ţărmul românesc al Mării Negre în perioada 1996 – 2005 cuprinde un număr de 31 de specii, din care: alge verzi 16 specii, alge roşii 10 specii, alge brune 5 specii.
   Zoobentosul este format din populaţii de animale care trăiesc până la adâncimea de 180 – 200 m. În funcţie de adâncime se întâlnesc anumite polichete, amfipode, moluşte, crabi şi peşti.

 Rapana venosa

 Crabul de piatră (Pachygrapsus marmoratus)

 Pisica de mare (Dasyatis pastinaca)

     După tipul de substrat se crează o varietate a biocenozelor bentale. Unele specii de plante şi animale trăiesc pe stânci (biocenoze litofile), altele pe nisip (biocenoze psamofile) şi pe mâl (biocenoze pelofile). După S. A. Zernov, în bentosul Mării Negre se deosebesc următoarele complexe biocenotice:
    1. Complexul faciesului de stâncă şi al pietrelor imobile, (0 – 15 m adâncime), populat cu algele: Ceramium, Enteromorpha, Zostera, Cystoseira, Phyllophora. Între talurile primelor două specii de alge îşi desfăşoară viaţa populaţii de crabi, ciripede şi moluşte (Patella sp. şi Littorina sp.), iar în ultimele trei grupări cenotice trăiesc polichete, oligochete, izopode, amfipode, crabi şi peşti. În câmpurile de Phyllophora iernează morunul;
    2. Complexul nisipului curat şi amestecat cu nămolul, (15 – 28 m adâncime), populat cu viermi policheţi, oligocheţi, nemerţieni, moluşte şi crustacei, organisme ce se afundă în nisip;
    3. Complexul de scrădiş, format din cochilii şi valve de moluşte, populat de diferite specii de viermi, spongieri, actinii, midii, stridii etc;
    4. Complexul mâlului, (40 – 80 m adâncime), lipsit de plante dar populat cu specii de viermi, tunicieri şi moluşte (Modiolula phaseolina).

   Impactul antropic asupra ecosistemului Mării Negre. Scăderea biodiversităţii din ecosistemul marin, prin dispariţia sau diminuarea accentuată a efectivelor unor specii de la litoralul românesc al Mării Negre se înscrie într-un proces extins, care a afectat întreaga biodiversitate a bazinului pontic în ultimele decenii ale secolului XX.
    Marea Neagră este în prezent una dintre mările cele mai profund afectate de presiunea umană. Dezvoltarea tot mai accentuată a industriei de toate tipurile şi a unei agriculturi intens chimizate în bazinele riverane ale fluviilor şi râurilor tributare Mării Negre, corelată cu dezvoltarea unor mari aglomerări portuare în vestul, nord-estul şi nord-vestul mării, ca şi pe coastele Anatoliei a provocat mai ales în ultimele decenii bulversări majore în ecosistemul marin.

Portul Odesa (Ucraina)

 Portul Batumi (Georgia)

    În general, poluarea este principalul fenomen incriminat pentru scăderea biodiversităţii marine. Însă, poluarea a reprezentat doar un aspect din paleta factorilor declanşaţi de om care au făcut ca Marea Neagră să fie printre cele mai afectate bazine marine.

   La 11 noiembrie 2007, din cauza unei furtuni puternice, cu rafale de vânt de peste 100 km/oră şi cu valuri ce au depăşit cinci metri, în Marea Neagră (Strâmtoarea Kerci) s-au scufundat: tancul petrolier „Volgoneft-139“ şi mineralierele „Volnogorsk“, „Nahicevan“ şi „Kovel“ încărcate cu sulf. În urma naufragiului, în mare s-au deversat 1.300 de tone de ţiţei şi circa 7.000 t de sulf. Poluarea cu hidrocarburi a distrus ecosistemele marine locale. Zeci de mii de păsări şi peşti care migrează din Marea Neagră în Marea Azov, au murit.

   Un inventar al speciilor de animale dispărute sau devenite foarte rare din dreptul litoralului românesc cuprinde taxoni din majoritatea grupelor. Astfel, au dispărut asociaţiile de stridii şi asociaţia cu bivalva Barnea candida de pe fundurile din dreptul Constanţei, au devenit rare bivalve ca Irus irus, Petricola lithophaga, Gibbomodiola adriatica, Pholas dactylus, au dispărut Solen marginatus şi Teredo navalis. De asemenea, au devenit rare unele specii de celenterate ca Lucernariopsis campanulata (specie delicată dispărută odată cu câmpurile de alge brune din genul Cystoseira); viermi marini ca Ophelia bicornis; gasteropode ca Gibbula divaricata, Limapontia capitata; crustacee de talie mare ca Upogebia pusilla (zeci de mii de exemplare de gebii vieţuiau odinioară pe fundurile nisipoase de la Mamaia, în prezent specia mai poate fi întâlnită la nord de Capul Midia), crevetele Lysmata seticaudata, Hippolyte inermis, Processa pontica, Pestarella candida, Macropodia aegyptia, crabul Carcinus maenas (atât de frecvent în trecut, acum rar la nord de Agigea).

Lysmata seticaudata

    Şi peştii marini au cunoscut o diminuare generală a efectivelor, specii exploatate industrial în trecut, au devenit rare: sturionii, scrumbia de Dunăre, anghila, aterina, gingirica  etc.

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
Lector dr. biolog DANA MALSCHI
– FACULTATEA DE ŞTIINŢA MEDIULUI, CURSUL 12/20.12.2006, UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA;
Conf. univ. dr. MARIUS SKOLKA
– RAPORT DE CERCETARE nr. 880/2004, EVALUAREA BIODIVERSITĂŢII DOBROGEI, UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA;
Prof. dr. CONSTANTIN PÎRVU
– ÎNDRUMAR PENTRU CUNOAŞTEREA NATURII, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, BUCUREŞTI-1981;
Prof. dr. doc. C. ANTONESCU
– VIAŢA ÎN MAREA NEAGRĂ, cap. X din BIOGEOGRAFIA ROMÂNIEI, EDITURA ŞTIINŢIFICĂ, BUCUREŞTI-1969;
SILVIA IORDACHE
– FOTOGRAFIE SUBACVATICĂ ŞI CĂLĂTORII
SCRITUBE
– MAREA NEAGRĂ şi LITORALUL 
ALEXANDER NEMENOV – DEZASTRU ECOLOGIC LA MAREA NEAGRĂ