Ultimele

PONTICA

   De-a lungul timpului Marea Neagră a fost deopotrivă o punte de legătură, dar şi o frontieră, între Europa şi Asia, între zona baltică şi cea mediteraneeană. Destinul Mării Negre a evoluat între perioade de închidere, când fostele imperii (roman, bizantin, otoman, rus) au reuşit să-şi impună hegemonia în acest spaţiu şi perioade de deschidere care au corespuns cu destrămarea acestor puteri şi afirmarea ţărilor riverane. Marele istoric Gh. I. Brătianu (1898-1953) care a realizat lucrarea Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, defineşte astfel această mare, unică în felul ei: „Este vorba de o mare aproape închisă, care nu comunică cu Mediterana decât prin îngusta ieşire a strâmtorilor; cu toate acestea, datorită marilor fluvii care se varsă în ea din adâncurile stepei sau din masivele europei Centrale, datorită reţelei multiple a drumurilor continentale ce ajung în porturile ei, ea merită, tot atât de mult ca şi alte mări mai deschise curenţilor din larg, numele de „placă turnantă” a marelui trafic şi a schimburilor internaţionale. Acest caracter de zonă de tranziţie şi de răscruce între Europa şi Asia îl imprimă popoarelor şi statelor stabilite pe litoralul ei”.

Marea Neagra

Marea Neagră

  Dintre toate problemele privind Marea Neagră – apreciază acelaşi istoric – nu există alta mai specifică şi, totodată, mai puţin cunoscută decât cea a numelui ei. Nimeni nu poate ignora dubla ei denumire: Pontul Euxin în antichitate şi Marea Neagră în epoca modernă, dar nu demult s-a observat ca ambele au un izvor comun, ba mai mult, că reprezintă la origine un sens analog”. În antichitate, grecii au numit-o mai întâi Skythikos Pontos (Marea Scitică). Sciţii, popor de limbă iraniană, o numeau Axšaena, termen ce însemna „întunecat, închis”.

Axsaena

Axšaena

   Navigatorii eleni, veniţi din Egeea aud acest nume, dar îl adaptează după propriul limbaj, numind marea, Axeinos „neprimitoare”. Mai târziu când au cunoscut-o mai bine i-au spus Pontos „întinderea de ape” şi Euxeinos „primitoare”.

Trirema

Triremă grecească

   Romanii au numit-o Pontus Euxinus, iar mai târziu Mare Caecili „Marea Închisă”. În Evul Mediu apare pe hărţile genoveze şi veneţiene sub denumirea de Mare Maggiore care corespunde cu denumirea de Marea cea Mare din documentele lui Mircea cel Bătrân.

Mircea cel Batran

Mircea cel Bătrân, Domn al Ţării Româneşti (1386-1395), (1397-1418)

  Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

   Arabii i-au mai spus şi Bahr al Tarabazunda „Marea Trapezuntului”, Bahr al Kirim „Marea Crimeei” sau Bahr al Rus „Marea Ruşilor sau a Varegilor”.    Abia în secolul al XIII-lea al erei noastre reapare sensul primitiv al numelui Mării Negre, dat de popoarele turco-tătare care au pus stăpânire pe ţărmurile ei. Aceştia i-au spus Kara Deniz. Kara semnificand „negru, întunecat” identic cu anticul Axšaena, dar şi „mare, puternic, temut” (de aici poate Mare Maggiore, Mare Majus sau Mer Maiour), cuvântul fiind folosit şi pentru desemnarea nordului, în opoziţie cu Ak „luminos, alb”, folosit pentru sud. Kara Deniz fiind Marea Neagră la nord de Turcia şi Ak Deniz, Marea Albă – Marea Mediterană, la sud de Turcia. Una dintre primele atestări documentare ale numelui latin „Mare Nigrum” apare în tratatul bizantino-veneţian din 18 iunie 1265. Tratatul încheiat de Mihail al VIII-lea Paleologul acorda mari concesii comerciale Veneţiei, şi reprezenta sfârşitul alianţei cu Genova.

Mare Majus

Hartă de navigaţie în Marea Neagră (Portulan), întocmită de cartograful genovez Battista Agnese la Veneţia în anul 1540

La Mer Noire

Hartă a Mării Negre întocmită în anul 1705 la Paris, de geograful si cartograful francez Nicolas de Fer

   Influenţa Imperiului Otoman în bazinul pontic a generalizat denumirea turcească, care a fost tradusă şi preluată în limbile celorlalte popoare de pe ţărmurile Mării Negre (bulgari, români, ruşi, ucraineni, georgieni).

Nave de razboi

   După bătăliiile de la Kossovopolje (1389), Nicopole (1396), Varna (1444) şi din nou la Kossovopolje (1448), turcii cuceresc în secolele XIV-XV importante teritorii în zona balcanică, iar Hanatul Crimeei devine din 1475, vasal padişahului, consacrând transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”.

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
GHEORGHE I. BRATIANU
– MAREA NEAGRĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ LA CUCERIREA OTOMANĂ, EDITURA MERIDIANE, Bucureşti-1988;

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 33 de alți urmăritori