Mangalia (Callatis)

   Mangalia este un oraş turistic şi port la Marea Neagră, situat aproape de extremitatea sudică a litoralului românesc. Este aşezat pe faleza marină, înaltă de aproape 20 m, pe ruinele vechii Cetăţi Callatis, colonie a grecilor din Heraclea Pontica (azi Ereğli în Turcia) din secolul al VI-lea î.en. Portul şi o parte a oraşului din antichitate sunt acum acoperite de apele mării. Are rang de municipiu şi este un important centru urban al judeţului Constanţa.

Mangalia

România (Mangalia)

Judetul Constanta

Judeţul Constanţa

   Poziţia oraşului (43º49’ latitudine nordică şi 28º35’ longitudine estică) este marcată de limita lacului Mangalia la sud, de ţărmul mării la est, iar la vest şi la nord, de calea ferată către Constanţa, precum şi de elemente naturale ca Mlaştina Hergheliei (Balta Mangalia) şi Pădurea Comorova. Tot în partea de nord-vest se află celebra herghelie de cai de rasă pur-sânge, care numără 300 de exemplare.

Mangalia

Mangalia

Portul turistic Mangalia

Portul turistic şi plaja din Mangalia

   Aşezarea geografică a oraşului îi conferă avantajul unor primăveri mai timpurii (în comparaţie cu restul ţării) şi al unor toamne prelungite. În luna ianuarie, zona Mangaliei este singura din ţară în care temperatura medie rămâne pozitivă (+1,1°C). Pe ansamblu anului cerul se menţine senin circa 180 de zile, iar durata de strălucire a soarelui este cu aproape 30 de zile mai mare decât la Constanţa.

   Distanţa dintre Constanţa şi Mangalia este de 45 km, iar dintre Mangalia şi punctul de frontieră Vama VecheBulgaria este de 11 km. Legătura între Constanţa şi Mangalia este asigurată de şoseaua europeană E87 şi de ruta pe calea ferată. În sezonul estival, trenurile şi mijloacele de transport rutier în comun, întreţin o legătură fluentă între cele două oraşe. Principala rută feroviară, Bucureşti – Constanţa – Mangalia, are lungimea de 268 km şi poate fi parcursă în aproximativ 4 ore. Microbuzele cu plecare din 10 în 10 minute parcurg distanţa Constanţa – Mangalia în 45 minute. Îmbarcarea în aceste mijloace de transport se face în apropierea Gării CFR Constanţa şi de asemenea din centrul tuturor staţiunilor prin care acestea trec.
   Distanţa rutieră faţă de principalele oraşe: Bucureşti 255 km, Baia Mare 846 km, Cluj-Napoca 701 km, Craiova 482 km, Galaţi 232 km, Iaşi 471 km, Sibiu 528 km, Suceava 560 km, Timişoara 812 km.

Gara Mangalia

Tronsonul de cale ferată Eforie Sud – Mangalia a fost dat în exploatare în anul 1938

   Oraşul formează cea mai mare aşezare urbană din sudul Dobrogei şi al doilea centru economic din zona de sud-est a ţării după Constanţa. Funcţiunile sale teritoriale sunt multiple, îndeplinind pe lângă rolul de centru industrial şi turistic, funcţii militar-strategice (prin dubla sa poziţie frontalieră la Marea Neagră şi la graniţa terestră cu Bulgaria), culturale prin vestigiile arheologice cu valoare de unicat şi ecologice prin prezenţa unor importante arii naturale incluse în categoria celor protejate.

Harta orasului Mangalia

 Centrul turistic Mangalia

   Baza economică a oraşului o reprezintă portul şi şantierul naval, care asigură cel mai mare număr de locuri de muncă pentru locuitorii oraşului şi pentru cei din comunele limitrofe. Şantierul naval „2 Mai“ Mangalia a fost preluat în anul 1997 de către compania sud-coreeană Daewoo Heavy Industries, care a crescut producţia anuală la peste 8 nave de diferite capacităţi (barje, portcontainere, etc). În nordul oraşului s-a dezvoltat un areal de industrie uşoară (confecţii, textile, industrie alimentară) şi depozite, legate de accesul feroviar. Cea mai veche este „Intreprinderea de Inînfiinţată în 1940. Privatizarea din anii ’90 a adus pe teritoriul oraşului firme străine precum: Steilmann, Volharding Group, Damon Group etc.

Santierul naval Mangalia

Şantierul naval „2 Mai“ Mangalia (Daewoo Mangalia Heavy Industries)

   Activitatea portului militar s-a redus în ultimii ani, dar rămâne în continuare o prezenţă importantă în regiune.

Portul militar Mangalia

Portul militar Mangalia

Corveta Lastunul

Corveta purtătoare de rachete „Lăstunul“ (clasa Tarantul I)

   Mangalia dispune de trei licee (Liceul teoretic „Callatis“, Colegiul Economic Mangalia, Liceul Tehnologic „Ion Bănescu“), cinci şcoli gimnaziale, cinci grădiniţe, un spital cu o capacitate de 320 paturi (Spitalul Municipal Mangalia), şase dispensare, trei biblioteci  (Biblioteca Municipală Mangalia, Biblioteca Franceză Arthur Rimbaud, Biblioteca din incinta Casei Armatei), o casă de cultură (Casa Municipală de Cultură Mangalia, gazdă a numeroase manifestări culturale şi a Festivalului de Teatru Mangalia Art“), două muzee (Muzeul de Arheologie „Callatis“ Mangalia, Muzeul Marinei Mangalia), spaţii verzi, baze sportive (Stadionul Callatis, Stadionul de Rugby, Baza sportivă Pescaruş) şi peste 10.000 de apartamente.
   Echiparea tehnico-edilitară a oraşului este corespunzătoare în domeniul alimentării cu apă potabilă, canalizării (staţie retehnologizată de epurare a apelor menajere), eliminării deşeurilor şi alimentării cu energie electrică.

   Mangalia este al treilea oraş al judeţului Constanţa şi al patrulea al Dobrogei, după numărul de locuitori. Creşterea populaţiei a fost determinată de dezvoltarea şantierului naval şi a turismului în deceniile 8 şi 9 ale secolului al XX-lea. După o creştere lentă între 1930 şi 1948, ajunge la peste 12.000 de locuitori în 1966, respectiv 26.800 în 1977. Conform recensământului efectuat în 2011, populaţia municipiului Mangalia se ridică la 36.364 de locuitori, în scădere faţă de recensământul anterior din 2002, cănd se înregistraseră 40.150 de locuitori.
   Locuitorii Mangaliei sunt în majoritate români, stabiliţi succesiv în oraş după anul 1878, alături de care trăieşte o importantă comunitate musulmană alcătuită din aproximativ 3.000 de locuitori de origine turco-tătară. Lăcaşul de cult al acestora, Moscheea Esmahan Sultan“, ridicată în anul 1590 (anul de la Hegira 931), este cea mai veche din România.

Moscheea Esmahan Sultan

Moscheea „Esmahan Sultan“

   Hotelurile din oraş, amplasate pe faleza care bordează ţărmul mării, oferă condiţii de cazare tot timpul anului, unele dintre ele fiind reabilitate şi modernizate.

   Cazare în Mangalia
   (Hoteluri, Pensiuni, Campinguri, Cluburi, Terase)

   Hotel Paradiso***

Hotel Paradiso

   Hotelul Paradiso este situat pe faleza oraşului Mangalia, la 25 de metri de plajă. Datorită aşezării perpendiculare pe linia ţărmului, toate cele 273 de camere au vedere spre mare. (Aprecieri şi impresii)

   Sanatoriul Balnear Mangalia, dispune de un hotel de două stele, cu capacitatea de 200 locuri, două secţii clinice cu câte 75 paturi şi două baze moderne de tratament, care deservesc atât secţiile cu paturi ale sanatoriului cât şi ambulatoriul de specialitate, cu o capacitate totală de 1.000 de pacienţi pe zi. În perioada verii, în Mangalia vin numeroşi turişti în regim de pensiune, care se cazează în apartamente de bloc.

Sanatoriul Balnear Mangalia

Sanatoriul Balnear Mangalia

   Plaja Mangaliei are o formă uşor circulară întinzându-se între digul de nord al Portului Comercial Mangalia şi plaja Saturn cu care comunică printr-o scurtă porţiune neamenajată. Ea impune nu atât prin dimensiunile ei (circa 600 metri lungime şi 50-150 metri lăţime), cât prin nisipul mătăsos, foarte fin. În partea centrală plaja este marginită de o faleză înaltă folosită ca loc de promenadă în serile calde de vară de turişti. O altă particularitate a apelor litorale de aici o constituie adâncimea mică pe o distanţă considerabilă de la ţărm (sub 1 metru până la 200 metri spre larg), motiv pentru care este preferată îndeosebi de copii şi de cei care nu ştiu să înoate. În zonă este amplasat un punct nautic ce are în dotare hidrobiciclete şi bărci cu rame. Accesul se face de regulă pe scările care coboară pe plajă chiar din zona centrală a oraşului.

Plaja Mangalia

 Plaja Mangalia

   Începând cu anul 1998, Mangalia captează atenţia românilor printr-un spectacol maraton 7 zile şi 7 nopţi“, care din anul 2000 a devenit Festivalul Callatis“. Acesta se desfăşoară în prima jumătate a lunii august, pe durata unei săptămâni, când au loc diferite evenimente culturale, sociale şi de divertisment. În fiecare seară pe scena plutitoare, din portul turistic sunt prezenţi foarte mulţi artişti români şi străini. Fiind cunoscut atât la nivel naţional cât şi internaţional, Festivalul Callatis“ atrage în fiecare an numeroşi turişti (în anul 2008, la aniversarea de 10 ani au fost prezenţi circa 40.000 de spectatori în fiecare seară). Odată cu această manifestare, pe faleza din Mangalia a fost inaugurată Aleea Stelelor de Mare“, unde, pe plăcile de mozaic, se regăsesc nume ale marilor artişti ai României, dar şi din străinătate, care au participat la spectacolele festivalului.

Festivalul Callatis

Festivalul Callatis

   Ariile naturale protejate de pe teritoriul Mangaliei sunt: Punctul fosilifer Movila Banului“, Rezervaţia naturală Obanul Mare“ şi Peştera „La Movile. În apropierea oraşului se mai găsesc: Peştera Limanu (pe malul lacului Mangalia), Rezervaţia forestieră de la Hagieni (Albeşti), Pădurea Comorova şi Acvatoriul litoral marin (Vama Veche – 2 Mai).

Lacul Mangalia

Lacul Mangalia

   Mangalia numită de-a lungul timpului Cerbatis sau Acervetis, Callatis, Pangalia sau Mankalia este un oraş care descoperă şi păstrează dovezile unei istorii multimilenare: o necropolă de înhumaţie specifică culturii Hamangia atestă activitatea neolitică; pe faleza oraşului se găsesc urme ale cetăţii greco-romane, cu locuinţe extra-murane în jur; aşezarea medievală extinsă spre port, unde în antichitate se aflau cartierele negustoreşti şi meşteşugăreşti. Toate acestea vorbesc despre o succesiune de locuire şi o evoluţie fără întrerupere în acelaşi perimetru, cu perioade de înflorire şi de decădere.

   Neguţătorii şi navigatorii greci, atraşi de teritoriile bogate şi de schimbul avantajos cu autohtonii, au întemeiat de-a lungul ţărmurilor Mării Negre, cu peste 25 de secole în urmă, aşezări şi colonii care au devenit cu timpul oraşe prospere. Callatisul a fost unul din marile oraşe pontice ale antichităţii greco-romane, situat pe locul Mangaliei de astăzi. În secolul al IV-lea î.e.n., aria habitală a cetăţii, împrejmuită cu un puternic zid de incintă, se întindea pe circa 80 ha. Cetatea Callatis a avut din nefericire soarta oraşelor antice peste care s-au suprapus oraşe moderne, structurile clădirilor afectând monumentele antice.

Cetatea Callatis

Cetatea Callatis

   Mărturiile literare antice despre Callatis şi teritoriul său şi mai ales cele referitoare la data fondării cetăţii sunt puţine şi destul de expeditive. Pseudo-Skymnos relatează că: Cetatea Callatis a apărut ca o colonie a heraclioţilor la porunca unui oracol; aceştia au întemeiat-o când Amyntas se înstăpânează peste Macedonia. Dacă este vorba de Amyntas I (540-498 î.e.n.), data întemeierii ar fi sfârşitul secolului al VI-lea î.e.n. Cel de-al doilea izvor este Demetrios din Callatis, din a doua jumătate a secolului al III-lea î.e.n., originar din Odessos, dar care a locuit la Callatis, unde a alcătuit o lucrare de geografie (din nefericire pierdută) în 20 de cărţi. Din pasajul ce ne interesează, Demetrios din Callatis ne oferă informaţii cu privire la fondarea cetăţii, dezvăluind trei ştiri deosebit de importante:
   – originea heracleotă a Callatidei;
   – porunca oraculară aflată la originea actului de fondare;
   – data întemeierii, situată la începutul domniei regelui macedonean Amyntas.
   Originea heracleotă a Callatidei este menţionată şi de alte surse, iar inscripţiile callatiene, în dialect dorian, relevă instituţii şi culte de certă origine megariană, ceea ce explică fondarea cetăţii de către Heraclea Pontica, ea însăşi ctitorie megariană. Un fapt în plus este calendarul callatian tipic megarian, din care se cunosc câteva luni prin intermediul inscripţiilor.

Colonia Callatis

Callatis a fost o colonie a cetăţii greceşti Heraclea Pontica

   Informaţia referitoare la porunca oraculară este pusă în lumină de o serie de inscripţii, de la Callatis, descoperite în ultimii ani. Seria acestor documente epigrafice (unică în întreg Pontul) dezvăluie relaţiile constante între Callatis şi celebrul oracol din Delphi, recunoscut pentru rolul său în procesul colonizării greceşti. Vom aminti aici trei documente epigrafice.
   Prima inscripţie spune:
   – Zei, delphienii au dăruit lui Herakleides şi lui Sostratos, fiii lui Hieron din Callatis, acestora şi urmaşilor, calitatea de proxen, promanteia şi thearodokia, calitatea de arbitru, inviolabilitatea şi imunitatea fiscală şi toate celelalte drepturi ce se cuvin celorlalţi proxeni şi binefăcători. În timpul arhontatului lui Damosthenes, buleuţi fiind Archeon, Praochos şi Parmassios.
   Cel de-al doilea document epigrafic spune ca delphienii au acordat toate onorurile arătate şi în inscripţiile de mai sus, menţionând pe:
   – Herakleides, fiul lui Sostratos, fiii lui Hieron al lui Apollodoros din Callatis, lui Sokrites al lui Krathon din Chersones, lui Dionyssos al lui Dionyssos din Borysthenes (Olbia), etc..
   Din aceste două inscripţii rezultă că cei doi fii ai lui Hieron au fost dăruiţi cu privilegiile obişnuite în timpul turneului întreprins de aceştia în Pont, pentru a anunţa sărbătorile delphice Pythia şi Sotiria. De remarcat că primul decret a fost amplasat pe tezaurul de la Delphi, dovadă în plus că locuitorii Callatidei erau consideraţi urmaşi ai megarienilor.
   Ultimul document epigrafic este o lespede de marmură scrisă pe ambele feţe, descoperită în 1970. Prima faţă este scrisă cu caractere paleografice de secol IV î.e.n., iar cea de-a doua cu caractere de secol II î.e.n. Caracterul oracular al inscripţiei este mai mult decât probabil, pe prima faţă figurând fragmente ale unor răspunsuri ale oracolului de la Delphi, iar pe cea de-a doua sunt răspunsuri date de oracol callatienilor cu privire la divinităţile cărora aceştia trebuiau să le aducă sacrificii.

Oracolul din Delphi

Oracolul din Delphi
(Kylix, Antikensammlung Berlin, cca. 440-430 î.e.n.)

   Printre lăcaşurile de cult greceşti un loc aparte îl ocupa Oracolul din Delphi, considerat drept cel mai influent şi prestigios centru religios al Eladei. Oraşul Delphi era situat la poalele muntelui Parnas, în Grecia centrală, iar grecii credeau că acesta se afla în centrul Oikumenei, adică al lumii. Pe aceste locuri s-a pus temelia unui templu, închinat zeului Apollo, cel care potrivit miturilor Greciei antice, a ucis şarpele uriaş Pythos şi a inaugurat Jocurile Pythice care se desfăşurau o dată la patru ani, între Olimpiade. Legenda spune că în peştera unde a fost omorat Pythos a rămas spiritul acestuia, care îi ajuta pe preoţii greci să intre în contact cu Apollo, prin intermediul unei fecioare (Pythia) şi să răspundă la întrebările celor care voiau să-şi afle viitorul.

Templul lui Apollo din Delphi

Templul lui Apollo din Delphi

   Colonia (apoikia) a fost întemeiată pe un teren fertil din vecinătatea mării şi a actualului lac Mangalia, numit  în antichitate de băştinaşi (după informaţiile lui Plinius cel Bătrân) „Kerbus“, de unde s-ar trage numele Cerbatis sau Acervetis, dat de geţi locului. O altă variantă este că cetatea şi-ar fi primit numele în amintirea pârâului Cales, care scălda pământurile Heracleei Pontice, dar cel mai probabil este ca numele Callatis sa fie de fapt forma transformată, grecească, a denumirii autohtone.

   În secolul al IV-lea î.e.n., cetatea înregistrează o mare dezvoltare economică şi social-politică, relevată atât în izvoarele scrise cât şi de descoperirile arheologice. Oraşul dispune acum de un teritoriu rural pe care îl exploatează, atelierele sale produc din plin şi se bucură de un regim democratic. Se ridică puternicele ziduri care o apără dinspre uscat, se amenajează instalaţii portuare, se construiesc temple, edificii publice şi civile, se ridică monumente.
    În cetate erau divinizaţi: Apollo, Dionysos (a cărui denumire locală pare să fi fost Dasyllios), Hermes, Demetra, Afrodita, Cibele, Zeus, Heracles, Artemis, Agathodaimon, Nike, Atena şi Cavalerul Trac. Două sărbători cu caracter social şi mistic au dus departe numele cetăţii: Dionisiacele şi Diombria, o pastorală pentru a atrage ploaia.
   Organizarea internă a cetăţii, instituţiile politice şi judecătoreşti, în perioada autonomiei, erau asemănătoare instituţiilor din celelalte colonii ale Megarei. Conducerea cetăţii implica adunarea poporului populous, sfatul ordo decurionum“ şi magistratul suprem numit basileus.
    Primele monede bătute aici în jurul anilor 300 î.e.n. erau drahme de argint, unele din ele având reprezentate pe o parte capul lui Heracles (strămoşul mitic al grecilor din Callatis), iar pe revers temutele arme ale eroului: măciuca, arcul şi săgeţile, alături de care apare spicul de grâu, simbolul oraşului. Mai târziu, au apărut monedele din bronz, care reproduceau pe avers imaginile zeilor Dionysos, Apollo, Athena, Hermes şi Demetra, iar pe revers prescurtarea numelui cetăţii – Kala sau Kalla – alături de spicul de grâu, corabia, cununa de iederă sau Dioscurii. Atelierele monetare din Callatis au emis, însă şi stateri de aur de tipul „Alexandru cel Mare“ şi mai târziu de tipul „Lysimach“.

Drahma Callatis

Drahma Callatis (18 mm diametru, 5,3 g, argint)

   Avers: Herakles imberb cu blana leului din Nemea pe cap. Revers: tolba cu săgeţi, arcul, măciuca şi spicul de grâu, cu legenda KAΛΛATIA.
   Perioada de emisiune a acestor monede pare să fi fost scurtă, mai exact, redusă la domnia lui Alexandru cel Mare şi până în 313 î.e.n., anul asediului cetăţii de către Lysimach.
   Heracles ori Herakles (Hercules la romani) era fiul lui Zeus şi al muritoarei Alcmena. Era înzestrat cu o forţă fizică deosebită. Numele original al eroului era Alcide, Pythia este cea care i-a impus să poarte numele Heracles, însemnând „gloria Herei“. Hera, geloasă şi supărată pe infidelitatea lui Zeus, l-a urât mereu pe Heracle şi a încercat de mai multe ori să-l piardă. Heracle a fost nevoit să împlinească pentru regele Euristeu 12 sarcini, cunoscute sub numele de „cele douăsprezece munci“. După moarte Heracle a devenit zeu. Ca zeu s-a bucurat de o popularitate deosebită, atât la greci cât şi la romani.

3 assaria Callatis

3 assaria Callatis (22 mm diametru, 7,95 g, bronz)

   Avers: Demetra cu voal şi veşmânt, purtând cununa din spice de grâu (sau poate coroana de tip „stephane“), bust spre dreapta, cu făclie la dreapta şi cu litera K în stânga, cerc perlat exterior. Revers: nava cu pânzele întinse de vânt navigând printre valuri spre dreapta, cu cârmă şi cârmaci, în stânga valoarea monetară Γ (Gama = 3), legenda KAΛΛA TI A N ΩN, cerc perlat exterior. Emisiune pseudo-autonomă.
   Denumirea de monede pseudo-autonome este dată monedelor care deşi sunt bătute în oraşele greceşti aflate sub stăpânirea Romei, nu poartă pe avers portretul împăratului sau al unui membru al familiei imperiale. Se crede că această monedă a fost bătută în a doua parte a secolului al II-lea, sau poate la începutul secolului al III-lea e.n., la Callatis.
   Pe monedă este reprezentat un vas de comerţ cu pânze. Nava este o actuaria, un vas de comerţ asemănător la formă cu o triremă. Actuaria avea atât pânze cât şi rame. Astfel de nave erau folosite în general pentru cabotaj (navigaţie de coastă), pentru transport de grâu sau de vin. Zeiţa greacă Demetra (Ceres la romani), fiică a lui Cronos şi soră a lui Zeus era zeiţa agriculturii, a legislaţiei şi a vieţii civilizate. Zeiţa l-a învăţat pe Triptolemos meşteşugul plugăriei şi l-a trimis în lume, să-i înveţe şi pe ceilalţi oameni. În templul Demetrei din Eleusis (oraş lângă Atena) erau celebrate misterele eleusine, faimoase în întreaga lume greco-romană. Persefona, fiica zeiţei, a fost răpită de Hades, stăpânul Infernului, care se îndrăgostise de ea. Nouă zile şi nouă nopţi şi-a căutat mama disperată fiica, umblând cu câte o torţă aprinsă în fiecare mână. Probabil că torţa reprezentată pe monedă face referire la această căutare.

   Pe plan extern întăreşte relaţiile cu geţii, cu celelalte cetăţi greceşti, cu sciţii şi cu statul trac al Odrysilor.
   Cultura cerealelor şi comerţul maritim au fost două dintre sursele care au asigurat cetăţii, bunăstarea şi bogăţia. Vechiul port, prin suprafaţa întinsă şi descoperirile arheologice din mare (amfore, ţigle, coloane şi capiteluri, mortaria, epave de corăbii), este mărturia unui intens trafic comercial. Datorită formelor şi structurii ceramicii amforelor, majoritatea ştampilate şi păstrând în interior urme de ulei, vin sau răşini naturale, s-au putut identifica centrele originare de producţie şi porturile de unde au fost îmbarcate. Astfel, se ştie că oraşul Callatis întreţinea legături peste mare cu cetăţile-port Thasos, Heraclea, Rhodos, Cos, Chios, Cnidos, Chersonesos şi Sinope, care nu se limitează doar la secolele IV-I î.e.n., ele continuând sub împrejurări şi factori noi şi în alte epoci istorice.
   Din Callatis se trag vestiţii învăţaţi callatieni care au trăit în Egiptul elenistic: Demetrios (Kallatianos), istoric şi geograf, autor al unei lucrări în 20 de volume Περί Ασίας και Ευρώπης (Despre Asia şi Europa); Herakleides Lembos, grămătic şi biograf; Satyros Peripateticul, literat, creator al genului biografic în literatura europeană, autor al biografiilor lui Eschil, Sofocle şi Euripide; Istros din Callatis, autor al lucrării Despre tragedie“; Thales. Teatrul era la mare preţ, ca şi învăţământul, cultura şi sportul, aprofundate în cel mai vechi gimnaziu grec atestat în această zonă geografică, care a funcţionat la Callatis în secolul I î.e.n., sub conducerea lui Apollonios gimnasiarhul, primul director de şcoală“ cunoscut în ţara noastră.
    În perioada elenistică oraşul stat Callatis a fost cel mai important centru economic şi cultural din Dobrogea.

   După o perioadă de dezvoltare independentă, Callatis împreună cu celelalte cetăţi pontice va trebui să accepte autoritatea statului macedonean care se întinsese în întreaga Peninsulă Balcanică până la gurile Dunării. Situaţia de dependenţă din timpul domniei lui Filip al II-lea (395-336 î.e.n.) şi a lui Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.) se înrăutăţeşte în vremea lui Lysimach, regele macedonean al Traciei, astfel că, după informaţiile istoricului Diodor din Sicilia, în anul 313 î.e.n. are loc o răscoala a coloniilor de pe coasta Traciei şi a celor din Dobrogea, în fruntea lor situându-se Cetatea Callatis. Ea va lupta mult timp după ce aliaţii îi fuseseră supuşi. Cu toată victoria lui Lysimach, oraşele greceşti se ridică din nou la luptă, probabil în 310-309 î.e.n., revolta fiind condusă tot de Callatis. Rămasă până la urmă singură în faţa oştirilor macedonene, va rezista unui lung asediu care în anul 308 î.e.n. nu fusese încă ridicat. O parte din cetăţeni se vor refugia cu corabiile în Bosforul Cimerian; când au fost nevoiţi să cedeze callatienii şi în ce condiţii încă nu se cunoaşte. În orice caz, cetatea şi aliatele sale se vor afla sub dominaţie macedoneană până în anul 281 î.e.n. când moare Lysimach.

   Dorind să-şi consolideze puterea economică, greu încercată în urma celor două războaie purtate cu Lysimach, Callatisul se va alia cu Histria în jurul anului 260 î.e.n., pentru a smulge oraşului Byzantion controlul asupra portului Tomis. Înfrângerea în acest război, piedicile ridicate mai apoi de byzantini în calea exportului cu grâne, tributul însemnat pe care asemeni altor colonii vest-pontice este nevoită să-l plăteasca regatului celtic de la Tylis, vor umbri strălucirea oraşului.

   Un document epigrafic semnalează în jurul anului 200 î.e.n. pericolul pe care îl reprezenta pentru oraşele greceşti regele trac Zoltes, pericol îndepărtat cu ajutorul geţilor din stânga Dunării. Cu toate evenimentele politice şi sociale care mai intervin până în anul 72 î.e.n., oraşul Callatis înregistrează în secolele II-I î.e.n. o perioadă de avânt economic, deşi raporturile cu populaţia autohtonă se înăspriseră. Aceasta din urmă, ridicată la o treaptă de organizare social-politică de natură a-i permite să revendice, pretindea de la „străinii greci tot mai multe subsidii şi chiar tribut în schimbul asigurării protecţiei.

   La începutul secolului I î.e.n. un mare pericol ameninţa libertatea oraşelor greceşti. Cucerind rând pe rând regiuni întinse din Peninsula Balcanică şi Orient, Imperiul Roman ajunsese în apropierea Dunării. Pentru a se opune, lumea pontică, sub conducerea lui Mithridates al VI-lea Eupator a organizat o vastă uniune la care a aderat şi Callatis. În anii 72-71 î.e.n., în cursul celui de-al treilea război dintre romani şi aliaţii pontici, oraşele greceşti au fost cucerite. O inscripţie descoperită la Mangalia cuprinde textul tratatului (foedus) încheiat cu această ocazie între Roma şi Callatis. Nu cunoaştem cu siguranţă dacă a fost vorba de un foedus aequum (pe bază de egalitate) sau mai degrabă de un foedus iniquum“ (impus de autorităţile romane). Cetatea este recunoscută ca „aliata“ romanilor, în schimb aceştia obţin avantaje într-o regiune importantă pentru apărarea noilor frontiere ale imperiului.

Mithridates VI Eupator

Mithridates al VI-lea Eupator (132-63 î.e.n.)

   Abuzurile făcute de guvernatorul Macedoniei, Gaius Antonius Hybrida, au determinat ridicarea la luptă a celor trei colonii de pe litoralul dobrogean în anul 61 î.e.n., când împreună cu geţii şi bastarnii din stânga Dunării au înlăturat vremelnic stăpânirea romană. Situaţia creată va încuraja intenţiile regelui dac Burebista, care va supune oraşele greceşti şi îşi va extinde graniţele statului până la litoralul vest-pontic. Dezmembrarea statului dac în anul 44 î.e.n. va fi una din condiţiile reluării acţiunilor de expansiune romană. Înfrângând pe bastarni şi apoi pe geţii conduşi de Dapyx şi Zyraxes, în cursul anilor 29-28 î.e.n., proconsulul Macedoniei, Marcus Licinius Crassus recucereşte teritoriul pierdut de romani cu câteva decenii mai înainte. Fără a fi forţată, Cetatea Callatis acceptă protecţia romană şi împreună cu celelalte colonii greceşti va face parte din imperiu.

   În exilul sau la Tomis, Ovidiu descrie în Tristele şi Scrisori din Pont ameninţarea permanentă a atacurilor de peste fluviu. Construirea de fortificaţii, staţionarea legiunilor romane pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare vor face drumurile mai sigure iar comerţul va prospera. Oraşul Callatis va cunoaşte o nouă perioadă de înflorire oglindită în dezvoltarea cartierului extramuros, în ridicarea unor noi construcţii, în avântul luat de activitatea economică şi efervescenţa vieţii culturale.

   În timpul migraţiei popoarelor, cetăţile pontice au avut de suferit în urma atacurilor costobocilor, bastarnilor, sarmaţilor, carpilor, dar mai ales ale goţilor şi avarilor. La Callatis, după cum o dovedesc documentele epigrafice, fortificaţiile au fost refăcute în urma invaziei costobocilor (170 e.n.) din ordinul guvernatorului consular al Moesiei Inferior, Marcus Valerius Bradua. În secolul al III-lea e.n. este documentată arheologic distrugerea cartierului marginaş al cetăţii, ca urmare a unuia dintre atacurile gotice. Oraşul va dedica un monument împăratului Aurelian (270-275 e.n.) pentru măsurile luate în vederea restabilirii păcii.

Cetatea Callatis

Zidurile Cetaţii Callatis

Cetatea Callatis

   „Historia Augusta“ cronica oficială a Imperiului Roman, aminteşte că împăratul Gallenius (253-268 e.n.), a trimis doi arhitecţi din Bizanţ, pe Cleodamos şi Athenaios să refacă fortificaţiile oraşelor de pe coasta dobrogeană a Mării Negre.

   Sub domnia împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337 ) apoi sub Anastasius (491-518) şi Iustinian (527-565), Dobrogea cunoaşte o scurtă perioadă de pace, de schimbări economice şi sociale pozitive de care va beneficia şi oraşul Callatis. Eforturile împăraţilor din această epocă au dat o ultimă posibilitate cetăţilor pontice să-şi continue dezvoltarea. La Callatis sunt înălţate noi edificii, ia fiinţă primul episcopat şi se reiau schimburile comerciale, ceea ce îi permite să devină din nou un centru orăşenesc însemnat.

   Abandonarea oraşului în primele decenii ale secolului al VII-lea s-a datorat în mare măsura atacurilor avaro-slave din această perioadă şi căderii frontierei de la Dunăre, în urma răscoalei din anul 602 condusă de viitorul împărat (602-610), centurionul Phocas. Epoca de relativă prosperitate de la sfârşitul antichităţii târzii avea să fie urmată de o perioadă tulbure, când Dobrogea va fi abandonată în voia popoarelor migratoare. Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin) îşi menţine dominaţia asupra Dobrogei în secolele VII-IX, fără să se poată vorbi însă de o stăpânire organizată în acest teritoriu.

   În anul 971, împăratul Ioan Tsimiskes (969-976), îi înfrânge pe ruşii kieveni ai cneazul Sviatoslav, aşezaţi temporar la sudul Dunării şi restabileşte graniţa Imperiului Bizantin pe fluviu. Organizarea unei stăpâniri bizantine temeinice în Dobrogea secolului al X-lea, a dus la refolosirea vechiului port Callatis, numit acum Pancala. În următoarele secole până la apariţia musulmanilor, aşezarea avea să cunoască o perioadă de renaştere urbanistică şi portuar-comercială, în care comercianţii-navigatori italieni (veneţieni şi pentru zona noastră mai ales genovezi) revigorează viaţa ţărmului vest-pontic. Cetăţile porturi fac din Marea Neagră o veritabilă „placă turnantă“ (Gh. I. Brătianu) a comerţului european al vremii, iar printre cele mai importante, pe ţărmul dobrogean se numărau Varna, Constanţa şi Pangalia, după cum apare numele localităţii pe harta zisă „Pisana“ (din Pisa) de la sfârşitul secolul al XIII-lea, păstrată la Biblioteca Naţională din Paris. Genovezii protejează portul cu un dig ale cărui ruine se văd şi astăzi, va nota, la începutul secolului al XX-lea, Marin Ionescu Dobrogianu, „şi nu e de necrezut ca cifra populaţiunii să fi fost prin veacurile XII-XIII de 30.000 de suflete“.

Harta Pisana (circa 1258-1291)

   Începutul secolului al XV-lea aduce localitatea în aria de administraţie şi civilizaţie a Imperiului Otoman care ocupă întreaga Dobroge. Primul călător care menţionează noua configuraţie geopolitică este burgundul Walerand de Wawrin. În periplul acestuia din 1445, el, împreună cu însoţitorii, ajunge la un port numit Panguala, care este ocrotit de un dig puternic, care înaintează în mare şi are o latură de 30 sau 40 de picioare. Acum acel dig este stricat şi dărâmat în multe locuri, aşa că adesea multe vase se zdrobesc acolo împinse de furtună“. De subliniat că francezilor li se povesteşte că portul fusese clădit de o regină a amazoanelor în vremurile legendare ale lui Hercule şi Tezeu. Numele Pangaliei apare pe harta cartografului veneţian Fra Mauro din 1459 şi pe mai multe hărţi maritime numite portulane“ (Diego Homem 1559, Francesco Ghisolfi 1560, Joan Martines 1578),  iar Mankalia este pentru prima dată menţionată sub această denumire în 1593, de către Paolo Giorgi, un călător din Ragusa.

Harta Fra Mauro

Mapamondul veneţian (fragment)
(Fra Mauro, 1457/1459)

 Marea Neagră
(Francesco Ghisolfi, 1560)

   În secolele XV-XVI, Mangalia făcea parte din paşalâcul Rumeliei şi era reşedinţa unei circumscripţii judecătoreşti, numită caza“ sau cadiliv“, condusă de un cadiu.
    În primele decenii ale secolului al XVII-lea, în urma loviturilor date de oştile lui Mihai Viteazul, stăpânirii turceşti din Dobrogea, aceasta se reorganizează, formând paşalâcul Silistra.
   Călătorul turc Evliya Çelebi, care a vizitat Dobrogea pe la 1652, descrie Mangalia în volumul al V-lea al lucrării intitulată Cartea călătoriilor“ (Seyâhatnâme). El relatează că: Mangalia este un oraş foarte vechi, partea înfloritoare a oraşului se află spre nord, la intrarea în port, unde se văd şi acum temeliile cetăţii“. Despre portul antic scrie că: „în antichitate aici se afla un port mare cu două ieşiri. Şi azi se văd pe fundul mării pietre mari cât munţii“. După ce arată că oraşul fusese cucerit iar zidurile acestuia dărâmate de Baiazid Fulgerul, contemporanul lui Mircea cel Bătrân, precizează: Astăzi oraşul este înfloritor şi frumos. Sunt mulţi negustori care trăiesc în case solide (…). Printre lazi circulă şi o glumă în sensul că dacă cineva nu are posibilitatea să se duca la Kaaba, ei îi spun: Bre, ignorantule, du-te la Mangalia, care este Kaaba pribegilor şi a sărmanilor. Aşa de mult respectă lazii acest oraş. Aici se află, de asemenea, mulţi greci şi evrei (…); Fiind un port mare se încarcă aici cu grâne o mie de şaici şi karamurseluri şi zabunuri (corăbii cu pânze) care vin de la Istanbul. Această trecătoare este schela vilaietului Dobrogea şi de aceea acolo se găsesc multe grâne şi alte cereale“.

Evliya Celebi

Evliya Çelebi (1611-1682)

   Pentru a face faţă incursiunilor căzăceşti, casele aveau aspectul unor fortăreţe cu ziduri groase şi înalte de piatră şi porţi întărite cu drugi de fier. Pământul era proprietate „vacuf“, adică aparţinea clerului musulman, iar Mangalia era socotită oraş sfânt. Pelerinajul la Mangalia scutea pe musulmanii dobrogeni de a merge să se închine la Mecca. Oraşul avea 3 caravanseraiuri (hanuri), un bazar, 300 de prăvălii, numeroase mori de vânt, 7 şcoli. Pe lângă geamie, în vestul oraşului mai exista şi un schit de dervişi. Cadiul era plătit cu 7 pungi de aur anual, iar la Mangalia mai era un serdar (căpitan de călăreţi), un mukteşib (şef de poliţie) şi un subaşi (perceptor).

   În 1703, harta lui Guillaume de l’Isle califica portul Mangalia drept unul din cele mai bune ale Mării Negre, pentru ca apoi Mangalia să rămână în afara marilor drumuri comerciale.
    În 1714, călătorul francez Aubry de la Motraye, poposeşte în localitatea numită „de turci Pangala, de moldoveni Tomisovara şi de greci Puglicora“, o aşezare în care convieţuiau neamuri diferite.
   Diplomatul francez Claude Charles de Peyssonnel (1727-1790), face următoarea descriere a oraşului Mangalia, într-o lucrare publicată în 1765: Mangalia este un oraş mare, are un târg şi un număr mare de magazii de grâne; portul e destul de spaţios şi poate primi nave oricât de mari, însă este nesigur în timpul iernii. Importă mai puţine articole ca Varna. Exportă grâu, orz, secară, mei, brânză, struguri care sunt în mare abundenţă, însă nu sunt buni de mâncat, ei se întrebuinţează la fabricarea ţuicii.

   Declinul oraşului este progresiv în secolul al XVIII-lea. Aşezarea se ruralizează şi decade din punct de vedere economic, intrând cu această dimensiune a existenţei sale în secolul următor. În 1828, Hector de Bearn trece prin Mangalia, socotind-o un „orăşel fără port“.
   Urmează perioada conflictelor ruso-turce, a căror câmp de luptă a fost şi teritoriul Dobrogei. Războiul din 1828-1829 distruge oraşul, populaţia este decimată, iar sate întregi de lângă Mangalia dispar cu desăvârşire. O contribuţie importantă au avut-o şi epidemiile ce însoţeau războaiele (precum ciuma din 1854) sau teama efectelor acestora: jafuri, violuri, răzbunări. După vizita din 1850, agronomul Ion Ionescu de la Brad aminteşte că localitatea se resimţea încă de pe urma devastărilor, neavând decât 80 de case, locuite de 75 de turci şi 5 raiale (bulgari). Portul avea o activitate cvasiinexistentă, în ciuda unor recolte abundente produse în zonă de abia încărcându-se 7-8 corăbii pe an. Călătorul român este şi el impresionat de multitudinea şi valoarea vestigiilor antice, povestindu-i-se şi lui despre vechimea portului ale cărui urme „când marea e liniştită“ încă se mai puteau zări.
   După război, Mangalia va face parte din „paşalâcul Dunării“ (Tuna), care cuprindea Dobrogea până la linia Silistra-Balcic, sub autoritatea unui vizir cu reşedinţa la Rusciuc. Sultanul reformator Abdul Medgid îngăduie ca oricine să ocupe în Dobrogea atât pământ cât putea lucra. Ca urmare, după 1850, Mangalia şi împrejurimile erau din nou bine populate. În această perioadă, Mangalia era centrul administrativ al cazalei, făcând parte din sangeacul Varna. În cazaua Mangaliei figurau 36 de localităţi, sate şi cătune cu o populaţie musulmană turco-tătară. Cazaua a fost colonizata în tot secolul al XIX-lea în special cu populaţie majoritar musulmană tătară, dar aici se vor aşeza şi cerchezii refugiaţi din Caucaz, găgăuzii şi bulgarii. Tătarii vor întemeia multe aşezări noi, dar vor coloniza şi vechile aşezări, inclusiv cele cu populaţie românească. În 1875, Mangalia şi cea mai mare parte a cazalei sale sunt integrate cazalei Constanţa, care făcea parte, la rândul ei, din sangeaua Tulcea.

   În timpul războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, oraşul are de suferit, este ars şi jefuit de trei ori de către otomanii în retragere, fiind practic redus la mormane de ruine. Pe durata desfăşurării războiului, populaţia musulmană din Mangalia şi împrejurimi, deşi în nesiguranţă şi tensiune, nu a plecat. În schimb, ocupaţia rusă a făcut ca aceasta să-şi părăsească locuinţele, declanşându-se fenomenul de emigrare a musulmanilor spre Asia Mică, fenomen ce a continuat şi după intrarea Dobrogei în componenţa statului român. Sate întregi şi cătune mai sărace au fost părăsite mai ales de populaţia tătărească. Exodul turcilor, comparativ cu emigraţia tătarilor, a fost mai redus, ei fiind mai legaţi de pământ.

Atacul de la Smardan

Atacul de la Smârdan (Nicolae Grigorescu 1838-1907)

Carol I la Plevna

Domnitorul Carol I la Plevna

   La 5 august 1878, Domnitorul Carol a dispus demobilizarea armatei române. În clipele de răgaz, scriind tatălui său, se referea la pământul dobrogean ce urma să intre în componenţa statului român, referindu-se şi la Mangalia, „un sat mic, cu importanţă doar datorită faptului că aici s-ar putea construi un port bun, apărat de vânturile din nord şi răsărit.
   După încheierea păcii în 1878, Dobrogea, după peste 400 de ani de ocupaţie turcească, este integrată statului român. Armata şi administraţia românească s-au instalat începând cu 14 noiembrie 1878.
   După 1880, când s-a adoptat legea pentru organizarea Dobrogei, Mangalia şi întreaga plasă sunt colonizate cu populaţie românească, astfel încât, în scurt timp, aşezări umane cu nume turceşti sau tătăreşti au devenit româneşti. Se fac eforturi deosebite pentru dezvoltarea şi modernizarea zonei. În acest moment, cazaua Mangaliei se prezenta ca „un spaţiu cu terenuri agricole şi păşuni relativ plane, acoperite de cernoziomuri şi pământuri bălane, întretăiate de văi cu versanţi abrupţi, calcaroşi, cu zone împădurite restrânse, cu aşezări umane mici, sate şi cătune slab populate, care îşi asigurau apa prin puţuri, fântâni săpate la foarte mare adâncime, aceasta este stepa tătărească, iar la sud-est, pe malul Mării Negre, Mangalia, aşezare mică, animată de activităţi agrar-păstoreşti, de o activitate portuară redusă, aproape inexistentă, marcată încă de amintirea ideii de oraş. Primul primar consemnat al Mangaliei, la 1887, este Poppov Nicolae.

   După integrare, eforturile materiale, organizatorice şi investiţionale ale Regatului au fost considerabile în această parte de ţară, ţinându-se seama de necesitatea recuperării grabnice a decalajului de dezvoltare pe toate planurile faţă de restul regiunilor. Localităţile Dobrogei vor renaşte, iar Mangalia nu va face excepţie. Ritmul modernizării este totuşi, în cazul ei, inferior altor localităţi dobrogene, faptul explicându-se în primul rând prin aşezarea sa excentrică în teritoriu şi prin eclipsarea portuară datorată construirii portului Constanţa.
   Iată însă cum se prezenta Mangalia în pragul secolului al XX-lea în relatarea lui Marin Ionescu-Dobrogeanu: „Astăzi oraşul răsare din ruine, are câteva străzi curate şi case mari. Vechiul conac turcesc s-a prefăcut din 1890 într-o măreaţă clădire încăpătoare pentru subprefectură şi judecătorie. Totuşi oraşului îi mai trebuie mult ca să iasă din starea mizerabilă în care a zăcut în decursul veacului al XIX-lea. Se crede că Mangalia va deveni un port maritim de oarecare importanţă. De aceea se construise un solid pod de lemn, lung de 150 m în mare (capătul de la ţărm începea de la Primărie), dar în urmă văzându-se că nu aduce nici un folos s-a lăsat în părăsire, iar acum nu mai există. În timpul verii oraşul este vizitat de câteva familii pentru băile de mare şi cele sulfuroase. Pretutindeni în Dobrogea marea nu are o plajă mai întinsă şi mai frumoasă ca la Mangalia la deschizătura lacului, apoi apele sulfuroase neavând instalaţiuni sunt foarte puţin căutate.
   Tot la începutul veacului al XX-lea oraşul „putea fi împărţit în două: partea de coastă a mării până la Conak, care are case mai mari, spaţioase şi higienice, strade largi, drepte şi pavate; a doua este mahalaua tătărească cu case mici, pe alocurea bordeie, strade strâmte, întortocheate şi murdare. Ruinele dau un aspect trist care unit cu cântecul cobitor al cucuvaiei, fac călătorului impresia unui cimitir locuit.

Colibele turcesti din Mangalia

Colibele din mahalaua tătărească

La fantana

Turcoaice la fântână

   În 1905 oraşul avea două şcoli, cu doi învăţători şi 95 de elevi, două biserici (una grecească, veche, cealaltă românească, clădită în 1884) şi două geamii. Populaţia se ridica la 1459 de locuitori (respectiv 342 turci, 301 români, 221 greci, 190 tătari, 141 germani, 124 bulgari, 96 ruşi, 17 armeni, 15 unguri, 7 polonezi, 3 evrei şi 2 albanezi).
    În anul 1908 gazeta dobrogeană „Vocea Conştiinţei socotea, în mod critic, că în ultimii 30 de ani, oraşul n-a făcut aproape mai nici un progres şi e întrecut chiar de multe sate care mai înainte erau locuite de câteva familii de tătari“. Singurele lucruri de menţionat pentru progresul oraşului erau „facerea digului la port, în spatele fostului cheu genovez, ale cărui ruine şi urme se cunosc. Construirea a două hoteluri, facerea băilor de mare şi pucioasă şi a câtorva case, printre care cea mai falnică era a fraţilor Paraipani, grădiniţa de la subprefectură, grădina publică şi un mic bulevard.
   Potrivit recensământului din 1912, în Mangalia existau 305 clădiri (69 erau nelocuite), oraşul având 1926 de locuitori. Nu exista canalizare, apa se scotea din fântâni iar drumurile erau parţial practicabile. În afară de existenţa unui port cu activitate redusă mai existau ca prezenţă productivă două cărămidării. De asemenea, oraşului i se integrau o şcoală primară, o casă de rugăciuni pentru catolici, o farmacie, o bancă populară şi o baie publică (nu avea însă cinematograf cum aveau toate celelalte oraşe dobrogene).
   Doi ani mai târziu, în 1914, ziarul constănţean „Dobrogea Jună apreciază că: „prin situaţia sa geografică, oraşul promite a lua în curând o dezvoltare mai mare. Rămasă mai în centru, în urma lărgirii graniţelor Dobrogei (după al doilea război balcanic, prin Pacea de la Bucureşti din 1913, Dobrogea de Sud incluzând judeţele Caliacra şi Durostor a trecut în componenţa statului român), localitatea începe a fi vizitată de locuitorii Cadrilaterului care îşi procură toate târguielile de aici. Ziarul pledează pentru deschiderea unui port militar: „s-au făcut studii în aceasta privinţă, Mangalia va căpăta o altă înfăţişare şi însemnătate.

Portul Mangalia

Portul Mangalia (1916)

   Ca urmare a intrării României în primul război mondial (august 1916), bulgarii ocupă Mangalia. Inamicul, ca aliat al Germaniei era superior în tehnică militară, având mai ales avioane cu care bombardau frontul, formaţiunile din spatele lui şi ţărmul Mării Negre. Mangalia a fost bombardată de pe mare cu aproape 200 de obuze, fiind din nou distrusă, aproape în întregime. Populaţia s-a refugiat în grabă, lăsându-şi gospodăriile pe mâna năvălitorilor. Căpitanul portului, Nicolae Şerbănescu, raporta că oraşul Mangalia a fost evacuat de populaţia refugiată, în seara zilei de 1-2 septembrie 1916, din cauza apropierii armatelor aliate inamice bulgaro-turce.

Armata bulgara

Armata bulgară în marş

Armata bulgara

Avioane germane în sprijinul armatei bulgare

Marina romana

   La începutul ostilităţilor din Primul Război Mondial, strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost închise datorită trecerii Turciei de partea Puterilor Centrale, cu urmări grave pentru Rusia şi aliaţii săi, dar cu repercusiuni şi pentru România, care nu mai putea să-şi primească vasele pe care le comandase în Italia şi nici muniţia şi aparatele de ochire pentru piesele de artilerie.

Marina romana

   Singura navă românească care a operat pe Marea Neagră în timpul Primului Război Mondial a fost torpilorul „Zmeul“, care a asigurat protecţia navelor ce transportau materiale spre Odesa şi spre alte porturi ruseşti. La un moment dat, această navă a fost atacată de un submarin german care a lansat două torpile în direcţia ei, „Zmeul“ le-a evitat şi a deschis foc, distrugându-i periscopul şi chioşcul.

   Ocuparea Dobrogei de către trupele germano-bulgare a ţinut doi ani. La Sofia, pe 2 decembrie 1916, Puterile Centrale hotărâseră administrarea pământurilor româneşti: Dobrogea, până la linia Harşova-Constanţa, revenea iniţial armatelor bulgaro-turce, dar din februarie 1917 a trecut în administrarea armatei germane, scopul declarat fiind procurarea de cereale şi de materii prime pentru industrie, mai ales pentru cea de război. Astfel, Mangalia a cunoscut efectele ocupaţiei militare, cu abuzuri, jafuri, omoruri, schingiuiri. În 1917, populaţia număra 749 de locuitori.
   La 29 octombrie/11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial se sfârşeşte cu victoria aliaţilor noştri, iar autorităţile româneşti se reinstalează în Dobrogea.

   La începutul anilor 1920, Mangalia a început să renască lent din cenuşa războaielor. A evoluat de la o ruină spre o aşezare oriental-balcanică, cu activităţi restrânse, port comercial pentru cerealele din zonă, neexploatat însă nici comercial, nici militar la valoarea reală, staţiune balneo-climaterică ce începea să atragă în sezonul estival intelectuali şi artişti. Un orăşel modest, cu activitate agrară prosperă şi mici iniţiative industriale, rămas pe plan secund între Balcic şi Constanţa.
    În anul 1922 scriitorul Gala Galaction ne lasă imaginea unui târguşor încă modest: Profilul Mangaliei este elementar: o magazie, două-trei case cu etaj, o biserică începută şi neispravită, două minarete şi o moară de vânt. Mai este şi un far necunoscut dar trebuie să ştii pe unde vine, ca să-l poţi distinge“.
   Un an mai târziu în 1923 avocatul şi publicistul Octav Goruneanu consemnează şi el în ziarul constănţean Dacia“ impresiile asupra Mangaliei: Astăzi e un eveniment când un vas mai acostează în port. Vin bărbaţii şi femeile şi aleargă în goană copilaşii să îl privească şi să-l salute fluturând batistele în vânt. În locul logilor bogate şi prospere, negoţul unui mănunchi de negustori mai dă un semn de viaţă oraşului. Îi poţi afla pe toţi negustorii de cereale ca şi de manufactură, coloniale şi alte mărunţişuri, strânşi pe drumul principal ce duce în port. Teodor Brusalis, Constantin şi Dumitru Curte, Leonida Popescu, Constantin Petutie, Osman Geafar, iar mai departe grupul mocanilor în frunte cu Niţă Aldea, sunt căpeteniile comerciului din Mangalia“.

Mangalia Strada Pietii

Mangalia la începutul secolului al XX-lea

   În deceniul patru se înalţă noi clădiri, perimetrul construibil al oraşului se extinde, se nivelează şi plantează faleza. Mangalia începe să cunoască afluxul a tot mai mulţi turişti.
    În vara anului 1930, periodicul constănţean „Revista Băilor scria: „Deşi situată la 45 km de Constanţa, pitoreasca şi liniştita staţiune balneară Mangalia este populată de un foarte mare număr de vizitatori. Au venit aici vilegiaturişti din toate colţurile ţării, atraşi de eftinătatea pieţei de alimente şi a camerelor de locuit. Plaja Mangaliei, cu nisipul său fin, este populată zilnic de către sezoniştii care îşi fac cura băilor de soare sau de mare.

Plaja Mangaliei (1930)

Plaja Mangaliei (1930)

   La 2-3 km sunt băile sulfuroase unde suferinzii fac băi calde care sunt foarte eficace. Pe litoralul marei este construit de câţiva ani (1924) un sanatoriu unde vin copii debili din ţară spre a se recreea.

Baile sulfuroase Mangalia

 Băile sulfuroase de la Mangalia

   În 1933 Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor, consemnând progresele în dezvoltarea oraşului, îi prevede un viitor al unei mari staţiuni balneo-climaterice.
    Putem ajunge la Mangalia pe două drumuri. De la Medgidia luând trenul spre Bazargic şi coborând la staţia Casicea, de unde cu maşina străbatem repede cei 30 de km, sau din Constanţa, cu automobilul până la Mangalia. Călătoria oferă dese şi splendide ocazii de desfătare a ochiului. (…) Turcii te întâmpină serviabil şi-ţi oferă ajutor la bagaje şi cameră. Dacă ajungi dimineaţa, înainte de a apare soarele, ai impresia că te afli într-un oraş de la poalele dealurilor, cu case descoperite, fără copaci, un oraş răcoros, sărac. Dacă cobori însă la amiază, când soarele, deasupra capului, aruncă raze verticale, atunci oraşul apare ca o îngrămădire de case moarte, albe, ce strălucesc în soare de nu te poţi uita la ele, străzile pustii, cu negustori ce moţăie pe un scaun în faţa prăvăliei şi turci care la colţuri, pe lângă garduri, îţi oferă acadele. Dacă ieşi însă din oraş şi cobori la vale la plaje, impresia se schimbă: mare, lume, culori vii, mişcare, viaţă. E caracteristica oraşelor de coastă: cât e soare, viaţa e pe plaje şi la mare; când astrul zilei a intrat sub orizont, viaţa a trecut în oraş, la restaurante, la Cazino, în grădini cu muzică. (…) În port viaţa este activă. Corabii pline vin de la Constanţa, Brăila şi Sulina, aducând lemne de foc şi buşteni, cărbuni, petrol, etc. Acestea ancorează în interiorul unghiului dintre digul nou, în rada adâncă, cu un far puternic. Bărci cu pânze şi cu lopeţi stau la dispoziţia vizitatorilor. În zori şi pe-nserate, pescarii, mai toţi turci, ies în larg, de unde se întorc cu bărcile încărcate de scrumbii, calcani, uneori cu câte un lup de mare. Amatorii excursionişti, pe digul genovez, prind cu undiţa scrumbii, pe care înotătorii buni le prind cu mâna, dându-se la fund, atunci când le găsesc în cârduri compacte. (…) Plaja de la Mangalia este una dintre cele mai frumoase de pe întreg litoralul nostru. În orice caz, este cea mai mare. De aici rezultă şi însemnătatea ei. Vizitatorii nu stau înghesuiţi, iar suferinzii se pot bucura în voie de un spaţiu mai mare, absolut necesar unei băi raţionale de soare. Dar mai este ceva. Plaja are o orientare din cele mai favorabile. Ea are în faţă răsăritul şi spre nord un cot accentuat al falezei. Ca urmare, baia de soare se face privind la mare, iar vânturile de nord nu supără de cât foarte puţin, faleza jucând rolul unui paravan.

Plaja Mangaliei (1936)

Plaja Mangaliei (1936)

Plaja Mangaliei (1938)

Plaja Mangaliei (1938)

   Cu puţin mai spre nord de ruinele cetăţii Callatis înfloreşte astăzi Mangalia nouă. Aici au răsărit de curând o serie de vile frumoase, îngrijite şi aliniate de-a lungul ţărmului, aşa cum numai în staţiunile maritime cele mai moderne poţi să întâlneşti. Colţul acesta va forma desigur mândria Mangaliei.

Mangalia Vila Carlova

Vila „Cârlova“

Mangalia Vila Luik

Vila „Luik“

Mangalia Vila Horia

Vila „Horia“

   În 1940 se consemnează prezenţa în sezonul estival a circa 6.000 de adulţi, respectiv a altor 6.000 de adolescenţi sosiţi prin organizaţia de tineret Straja Ţării.

Mangalia interbelica

Mangalia interbelică (Intrarea în hotelul Bucur Pop)

   Dacă manifestările publice au fost sporadice până la primul război mondial, în perioada interbelică mangalioţii vor fi activi şi în planul disputelor politice, dominate de naţional-liberali (Nicolae Roşculeţ este liderul acestora ani îndelungaţi şi primar al urbei încă înainte de primul război mondial) şi respectiv de naţional-ţărănişti (primarul acestora fiind institutorul Vasile Stegaru). Manifestările specifice exerciţiului democraţiei pluripartidiste sunt însă stopate de cel de-al doilea război mondial, respectiv de instaurarea regimului totalitar socialist.

   Al Doilea Război Mondial, cea mai mare conflagraţie a secolului trecut, a fost declanşat la 1 septembrie 1939 printr-un război fulger împotriva Poloniei. După cucerirea acesteia, mulţi refugiaţi au intrat în România. Cel de-al doilea război mondial debuta cu o mare mişcare de oameni. Două din punctele de îmbarcare şi evacuare a acestora, în special a evreilor, sunt porturile româneşti Constanţa şi Mangalia.
   La 21 iunie 1941 se decretează mobilizarea armatei române. Ziua următoare, intra în război. Ordinul de zi către armată era clar: Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.
   Apărarea litoralului maritim a revenit Diviziei de Mare care trebuia să se opună oricărei încercări de debarcare şi atac asupra Dobrogei, pe lungimea dintre Caraorman şi Mangalia. Pentru întărirea apărării litoralului maritim s-a reorganizat Regimentul de Artilerie Marină cu două grupări: o grupare la Constanţa, cu o secţie şi 6 baterii şi o grupare la Mangalia, cu 4 baterii.

Maresalul Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu

   La 26 iunie marina noastră de război a scufundat în Marea Neagră crucişătorul sovietic „Moskva“ şi a avariat grav crucişătorul „Harcov“, iar la 9 iulie 1941 au fost scufundate de către navele româneşti, două submarine sovietice, aflate la 3 mile în larg, în apropierea oraşului Mangalia.

Torpilorul Naluca

Torpilorul N.M.S. Naluca

   Canoniera în patrulare „Lt. Comandor Eugen Stihi“, a semnalizat că a detectat periscopul unui submarin sovietic, iar Torpilorul „Năluca“ a fost nava care a atacat, la început cu tunurile de 20 mm şi  66 mm, după care a început să arunce bombe anti-submarin. Vedetele torpiloare „Viscolul“, „Vijelia“ şi „Viforul“ au continuat atacul şi se pare că ultima a dat lovitura finală, lansând bombe direct deasupra submarinului. După un timp au apărut la suprafaţa apei pete de ulei şi bule de aer iar zgomotul făcut de elicele submarinului a încetat să se mai audă.

Atac antisubmarin

Explozie în urma atacului antisubmarin

Submarin sovietic, Clasa Щука

Submarin sovietic, Clasa Щука (SCH-206 Nelma), scufundat  în apropierea ţărmului românesc

   La 23 august 1944 când nu erau încă evidente perspectivele desfăşurării viitoare a evenimentelor militare şi când soarta Germaniei era departe de a fi clară, politica externă a României a luat o întorsătură hotărâtoare. Armata română încetează lupta alături de trupele germane. Toate forţele române de uscat, dar şi marina ies de sub autoritatea germană şi ascultă numai ordinele Regelui Mihai I, ce se vor transmite prin Marele Stat Major. La 23 august 1944 Germania avea dislocate pe litoral mai multe divizioane de artilerie de coastă, artilerie antiaeriană, batalioane de infanterie şi alarmă, de transport auto, subunităţi de pionieri, servicii etc., la Constanţa, Mamaia, Eforie şi Mangalia. În toată Dobrogea, efectivele germane depăşeau 15.000 militari. La 26 august navele germane părăsesc paşnic portul pe o mare înfuriată. În urma retragerii lăsau explozii, flăcări, incendii, aruncându-şi în aer propriile depozite de muniţii. Ultimii militari ai bateriei germane Tirpitz, după ce au aruncat totul în aer, s-au pus la dispoziţia trupelor române. La 29 august, contraamiralul Horia Macellariu a primit ordin să predea flota de război şi auxiliară română Comandamentului Maritim Sovietic.

   În timpul celui de-al doilea război mondial, Mangalia a fost bombardată de mai multe ori, fiind distrus sediul vechi al primăriei.

   După al doilea război mondial, oraşul devine zonă militară de frontieră iar turismul stagnează câţiva ani. În 1954 este din nou deschis tuturor, iar începând cu anii ’60, vechiul târg de barcagii şi pescari, despre care doar pânzele maeştrilor penelului ne mai amintesc începe să capete tot mai pronunţat, conturul unei spectaculoase transformări economico-edilitare.
   Debutul transformărilor edilitare are loc în 1959-1960 când se înalţă primele ansambluri de blocuri, respectiv hotelurile de pe faleză, Sanatoriul Balnear (inaugurat la 1 iulie 1960), stadionul şi grădina-cinema. În 1963 este inaugurată Casa de Cultură a Sindicatelor a cărei faţadă este decorată cu un splendid mozaic (300 m²), opera unui colectiv condus de J. Perahim. În anul următor, construcţiilor mai vechi ale Sanatoriului T.B.C. li se adaugă o nouă clădire, aceea a Poştei, care e dată în folosinţă în anul 1969. De asemenea, se înalţă clădiri pentru şcoli, licee, Casa Armatei, Casa de Cultură a Tineretului (inaugurată în decembrie 1985).

Casa de Cultura Mangalia

Casa de Cultură Mangalia (1965)

Faleza Mangalia (1968)

Faleza Mangalia (1968)

Hotel Scala Mangalia (1982)

Hotel Scala (acum Hotel New Belvedere), Mangalia (1982)

   În partea de nord a oraşului, pe linia ţărmului au fost realizate în anii ’70, staţiunile care formează aria Mangalia Nord: Saturn, Venus, Aurora, Jupiter, Neptun şi Olimp, care deţin circa 40% din baza de cazare a litoralului (aproximativ 55.000 locuri în hoteluri, vile şi campinguri).

Mangalia Nord

Mangalia Nord

   În mai 1995, oraşul Mangalia este declarat municipiu.
  La scrutinul electoral din 10 iunie 2012, Biroul Electoral Central a decis că alegerile din Mangalia pentru Primărie şi Consiliul Local au fost fraudate. La reluarea lor pe 24 iunie, cetăţenii Mangaliei l-au ales ca primar al urbei pe independentul Radu Cristian.

Primarul Radu Cristian

Radu Cristian este primarul Mangaliei

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
VALERIU GEORGESCU, STOICA LASCU
– CALLATIS-MANGALIA 2500 micromonografie, MANGALIA-1995;
SILVANA COJOCARAŞU – CALLATIS, LEGENDA MĂRII NEGRE 
– ÎNCEPUTURILE. PRIMELE ATESTĂRI ELENISTICE
,
ÎN CALEA MARILOR DRUMURI COMERCIALE,
MANGALIA LA RĂZBOAIELE BALCANICE,
MANGALIA, ANII ’30: VÂRSTA DE AUR. CADRUL GENERAL;

PETRE GÂŞTESCU, GRIGORE POSEA, OCTAVIA BOGDAN

– LITORALUL ROMÂNESC AL MĂRII NEGRE ŞI PLATFORMA CONTINENTALĂ – GEOGRAFIA ROMÂNIEI, vol. V – EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, BUCUREŞTI-2005.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s