Tunicieri (Tunicata)

   Tunicierii sunt animale marine care au notocordul situat numai în regiunea codală şi numai la larve, rareori şi la adulţi. Cavitatea generală (celomul) este la acest grup, redus la pericard. Sistemul excretor este reprezentat prin rinichi de acumulare. Tegumentul este acoperit cu o tunică, fapt care le-a atras şi numele de tunicieri sau tunicate (cunoscute anterior şi sub denumirea de urochordate). În general, din punct de vedere sexual indivizii sunt hermafrodiţi (uneori unisexuaţi), dar se pot înmulţi şi pe cale asexuată (vegetativă).

   Cele mai multe tunicate duc o viaţă sedentară, fiind fixate pe substrat. Coada şi notocordul sunt prezente numai la larve, care înoată, dar dispar la formele adulte. Numai la apendiculare, care sunt tunicate libere, coada şi notocordul sunt prezente tot timpul vieţii. Acestea sunt considerate de către unii autori ca forme primitive de tunicate, din care ar fi derivat formele fixate.
   Se presupune că din ascidiile fixate, în mod secundar ar fi derivat salpele (Thaliacea), adaptate la viaţa pelagică şi nectonică, din mările calde. Coada, vechiul organ de mişcare al tunicatelor, a dispărut în cursul evoluţiei şi nu mai apare la acest grup. Funcţia de mişcare a fost preluată de către cavitatea faringiană şi cea cloacală, mult dezvoltate.

Tunicier (Ascidie) în stare adultă şi larvă

   Morfologie externă
    Corpul tunicierilor este de formă cilindrică, mai mult sau mai puţin alungită, care uneori  poate fi divizat în torace şi un abdomen, rareori poate fi întâlnit şi un postabdomen.
    În general tunicierii sunt animale fixate (sedentare) dar şi libere. Atât unele cât şi altele, pot fi atât solitare cât şi coloniale. Corpul lor comunică cu exteriorul prin două deschideri: sifonul bucal, pe unde intră apa şi particulele care formează hrana şi sifonul cloacal, prin care este eliminată apa, resturile nedigerate şi produsele genitale. Partea dorsală a corpului este totdeauna cea cuprinsă între cele două sifoane.

   Organizare internă
    Tegumentul. Epiderma, formată dintr-un singur strat de celule, secretă tunica ce are o consistenţă gelatinoasă dură, fiind un înveliş anhist (fără structură celulară, în care totuşi pot fi întâlnite diferite celule vii migrate. Substanţa chimică a tunicii este foarte apropiată de cea a celulozei şi a chitinei şi poartă numele de tunicină.
   Musculatura este formată din fibre netede longitudinale şi circulare situate sub epidermă. Ele sunt mai evidente mai cu seama în regiunea celor două sifoane.
   Sistemul digestiv începe cu sifonul bucal, care de regulă are două coroane interne de mici tentacule ce formează aşa-zisul vellum, cu rol în reglarea intrării în faringe. Acesta, în general, foarte voluminos, ocupă cea mai mare parte a regiunii anterioare a corpului, laturile sale având funcţie repiratorie. Numai extremităţile şi porţiunile medio-ventrală şi medio-dorsală îndeplinesc funcţia digestivă. Partea medio-ventrală a faringelui este reprezentată printr-un şanţ numit endostil, prevăzut în lungul său cu trei cordoane de celule secretoare, separate de rânduri de celule cu cili vibratili. În regiunea dorsală a faringelui se află o creastă ciliată – creasta dorsală. Anterior, între aceste două formaţiuni, legătura se face prin două benzi de celule ciliate, numite arcuri perifaringiene sau pericoronare. Între peretele corpului şi cel al farigelui se găsesc două cavităţi perifaringiene sau peribranhiale (dreapta şi stânga), ce comunică în partea lor posterioară cu cavitatea cloacală, largă, ce se deschide la exterior prin orificiul cloacal. Apa, care conţine şi microorganisme, pătrunzând prin sifonul bucal în faringe este filtrată de fantele branhiale sau treme, trecând apoi în cavităţile perifaringiene şi de acolo prin cavitatea cloacală, la exterior. Particulele alimentare reţinute sunt aglutinate (înglobate) de mucusul secretat de endostil şi dirijate, prin bătaia cililor spre partea anterioara a faringelui, de unde prin şanţurile pericoronare, acestea ajung la creasta dorsală şi de aici în esofag. Restul tubului digestiv (esofagul, stomacul şi intestinul) este dispus în forma de U. Orificiul anal se deschide în sifonul cloacal.
   Sistemul respirator este reprezentat de pereţii laterali ai faringelui, perforaţi de numeroase treme cu marginile ciliate. Între aceste treme se găsesc sinusuri sanguine longitudinale şi transversale, la nivelul cărora se face schimbul respirator. Suprafaţa internă a faringelui poate fi cutată longitudinal. Numărul şi forma tremelor variază mult şi de aceea servesc ca criterii în sistematica acestui grup.
   Sistemul circulator este reprezentat de inimă, sinusuri şi lacune sanguine. Inima are pereţi dubli, cel intern este musculos, iar cel extern reprezintă pericardul, fiind mai subţire. Inima este aşezată totdeauna în regiunea ventrală, în apropierea intestinului.
   Sistemul nervos este format dintr-un ganglion aşezat în partea dorsală, între cele două sifoane. De la acesta se desprind nervi anteriori, la sifonul bucal, nervi posteriori, la cel cloacal şi nervi laterali, la viscere. Lângă ganglionul nervos este situată glanda neurală, formată dintr-o cavitate cu pereţii cutaţi, de la care porneşte un canal îngust, care se deschide într-o foseta a faringelui (ciliată), numită organul vibratil. Unele specii pot fi prevăzute cu ochi sau cu statocişti.
   Sistemul excretor este format din celule ce acumulează substanţele de excreţie. Aceste celule, atunci când sunt mai numeroase, alcătuiesc un rinichi de acumulare. Uneori, în timpul regenerării corpului, celulele rinichiului de acumulare sunt eliminate.
   Sistemul reproducător. Indivizii sunt de obicei hermafrodiţi. Gonadele se dezvoltă dintr-un masiv de celule de origine mezoblastica numite ovotestis, care pe parcurs se diferenţiază în testicul şi ovar (rareori perechi) şi se deschid, prin spermiduct şi oviduct, în cloacă. De obicei, se face mai întâi maturaţia elementelor sexuale femele (protoginie). La formele ovipare elementele sexuale sunt eliminate în apa mării. La formele ovovipare fecundaţia (încrucişată) are loc în cloacă.

   Reproducere şi dezvoltare
    În dezvoltarea tunicatelor se disting două etape: dezvoltarea embrionară şi postembrionară. Sub „coaja“ oului se formează o larvă care va avea o formă ovală prevăzută anterior cu trei papile adezive, iar posterior cu o coadă, relativ lungă. Organizarea internă cuprinde aproape toate organele pe care le are adultul, plus notocordul, care se întinde în coadă. Astfel formată larva iese din ou, înotând liberă în apa mării (de la câteva minute până la câteva ore), apoi se fixează cu papilele adezive pe un suport submers. În tipul dezvoltării postembrionare, regresează sistemul nervos, care se va reduce la ganglionul cerebroid, coada se va resorbi complet, iar până la urmă animalul se va transforma în adult.
   Reproducerea asexuată se face prin intermediul unor muguri care pot da naştere la indivizi complet organizaţi, fenomen ce poartă numele de blastogeneză.

   Din punct de vedere sistematic şi taxonomic subîncrengătura Tunicata cuprinde patru clase: clasa Appendicularia, la care indivizii îşi menţin notocordul şi în stare adultă, deci şi coada, clasa Ascidiacea, care cuprinde specii fixate, clasa Thaliacea, care cuprinde specii libere, pelagice şi clasa Sorberacea cu specii bentonice de apă adânca.

   Din grupul tunicatelor (urochordatelor), în Marea Neagră se întâlnesc relativ puţine specii (13), incluse între apendiculari (1) şi ascidiacee (12). La ţărmul românesc sunt menţionate 6 specii.

   Appendicularia

   Tunicate libere, înotătoare, cu corpul format dintr-un torace, un abdomen şi coadă în care se află şi notocordul. Nu au nici cavitate peribranhială şi nici cloacă. Faringele comunică cu exteriorul prin două spiracule. La acest grup, tunica este foarte dezvoltată şi puţin aderentă. Sunt animale hermafrodite care nu se reproduc decât sexuat. Au dimensiuni mici, doar de circa 4-6 mm lungime.
   Apendicularele au, de regulă, forma unei ghinde fiind prevăzute cu o coadă fixată pe partea ventrală.
    În Marea Neagră pătrunde o singură specie de appendicular: Oikopleura (Vexillaria) dioica. Prezent în planctonul marin, uneori apare în populaţii însemnate. Spre deosebire de alte specii de tunicate, Oikopleura prezintă sexele separate.

Oikopleura (Vexillaria) dioica Fol, 1872 

   Aceasta specie prezintă o distribuţie universală. În Marea Neagră, Oikopleura dioica ocupă locul trei ca biomasă din totalul mesozooplanctonului, după copepode şi meroplancton, reprezentând puntea de legătura dintre bacterii şi nanoplancton, pe de o parte şi peşti, pe de altă parte. Este consumată de peştii cu valoare economică, precum hamsia (Engraulis encrasicholus) dar şi de chetognatul Parasagitta setosa, ctenoforul Preurobrachia pileus şi meduza Aurelia aurita. În ultimele decenii aceasta specie a fost afectată de factorii antropici, cum sunt eutrofizarea, poluarea şi pătrunderea speciilor invazive (Mnemiopsis leidyi).
   Are corpul format dintr-o epidermă unistrat ale cărei celule, din apropierea sifonului bucal, numite oikoplaste, secretă o capsulă în care locuieşte animalul. Aceasta are în interior o cavitate care este în legătura cu două camere. Apa pătrunde în capsulă printr-un orificiu superior şi iese printr-o deschidere inferioară. Întreaga capsulă, cu aspect piriform, serveşte ca organ de protecţie, de plutire şi de capturare a hranei din curentul de apă ce străbate interiorul ei.
    Clasificare: Regnul Animalia, Încrengătura Chordata, Subîncrengătura Tunicata, Clasa Appendicularia, Ordinul Copelata, Familia Oikopleuridae, Subfamilia Oikopleurinae, Tribul Labiata, Genul Oikopleura, Subgenul Oikopleura (Vexillaria), Specia Oikopleura (Vexillaria) dioica.

   Ascidiacea

   Tunicate fixate (sedentare) pe substrat sau înfipte în nisip sau mâl. Ele se reproduc pe cale sexuată sau asexuată, fără alternanţă de generaţii. Au corpul divizat într-un torace şi un abdomen, iar la unele specii chiar şi într-un postabdomen. Tunica ascidiilor are suprafaţa netedă sau rugoasă, uneori fiind acoperită cu ţepi fini şi relativ deşi.
   Coloniile întâlnite la ascidii sunt destul de variate, indivizii fiind uniţi între ei prin stoloni postabdominali, alcătuind grupuri cu aspect de perii fixate pe fundurile din regiunea litorală a mărilor. Sunt şi situaţii când indivizii sunt cuprinşi într-o tunică comună, fiind dispuşi în jurul unei cloace comune, formând aşa numitele domule.
   Clasa Ascidiacea cuprinde trei ordine: ordinul Aplousobranchia, la care corpul este divizat în două sau trei părţi, iar peretele faringian este lipsit de sinusuri şi de cute, ordinul Phlebobranchia, cuprinde ascidii la care pereţii faringelui sunt prevăzuţi cu sinusuri longitudinale, dar nu au pliuri (cute) şi ordinul Stolidobranchia, cu ascidii de regulă coloniale, la care pereţii faringelui sunt prevăzuţi cu pliuri longitudinale.
   Ascidiile, cunoscute şi sub numele de fântâni de mare (Sea squirts), sunt un grup ceva mai bine reprezentat în Marea Neagră. Din cele 12 specii, 5 au fost semnalate şi în dreptul litoralului românesc. Cea mai mare parte a speciilor de ascidii au o importanţă ecologică însemnată, ca verigă trofică în lanţurile ce au ca punct terminal peştii ganoizi, reprezentând una din resursele trofice ale acestor specii extrem de importante din punct de vedere economic.

Ciona intestinalis Linnaeus, 1767

   GB. Sea vase, F. Ascidie jaune, E. Ascidia amarilla, D. Gelbe Seescheide, GR. Λευκόφουσκα.
   Este o specie răspândită pe coastele europene ale Oceanului Atlantic, Marea Mediterană şi Marea Neagră.
   Are aspectul unui sac alungit, verzui translucid, cu sifonul bucal şi cel cloacal apropiate unul de altul. Sifonul bucal, mai lung, are  8 lobi, iar cel cloacal numai 6. În Marea Neagră, Ciona atinge maximum 7 cm lungime.
   Trăieşte fixată pe pietre şi în special pe sedimentele mâloase cu Mytilus şi Modiolula, până la 120 m adâncime.
    Clasificare: Regnul Animalia, Încrengătura Chordata, Subîncrengătura Tunicata, Clasa Ascidiacea, Ordinul Phlebobranchia, Familia Cionidae, Genul Ciona, Specia Ciona intestinalis.

Ascidiella aspersa Müller, 1776

   GB. Dirty Sea-squirt, F. Ascidie sale, D. Spritz-Seescheide.
   Trăieşte pe coastele europene ale Atlanticului în Marea Mediterană şi Marea Neagră.
   Este aspră, pieloasă, opacă şi netransparentă, cu sifoanele îndepărtate, cel cloacal aflându-se pe partea dorsală, la aproape jumătatea corpului. Înalţimea atinge maximum 4 cm. Culoarea corpului cu nuanţe de gălbui până la cenuşiu-maroniu.
   Ascidiella este o specie solitară care se găseşte mai în adâncul mării, până la 170 m. Este mai abundentă în mâlurile cu Modiolula, îndeosebi între 50-90 m.
    Clasificare: Regnul Animalia, Încrengătura Chordata, Subîncrengătura Tunicata, Clasa Ascidiacea, Ordinul Phlebobranchia, Familia Ascidiidae, Genul Ascidiella, Specia Ascidiella aspersa.

Molgula euprocta Drasche, 1884

   Este o specie de ascidie necolonială, cu o formă ovoidă, mai puţin înaltă (25-30 mm) şi cu sifoanele apropiate. Însoteşte specia Ascidiella aspersa în mâlurile de adânc.
    Clasificare: Regnul Animalia, Încrengătura Chordata, Subîncrengătura Tunicata, Clasa Ascidiacea, Ordinul Stolidobranchia, Familia Molgulidae, Genul Molgula, Specia Molgula euprocta.

Molgula manhattensis De Kay, 1843

   GB. Sea Grape, F. Molgule de Manhattan, D. Blaugrüne Ascidie.
   Specie invazivă în Marea Neagră, originară din Atlanticul de Vest (coasta Americii de Nord şi Golful Mexic). În dreptul litoralului românesc a fost identificată în zona portului Constanţa.
   Este o ascidie de talie mică, până la 3 cm în diametru, de formă subovoidală, cu sifoanele relativ scurte, divergente, dar unite la baza. Sifonul oral prevăzut cu şase lobi iar cel atrial cu patru lobi. Sacul branhial are numeroase stigme aranjate în spirală, 12-14 branhii. Intestinul aşezat în stânga sacului branhial, stomacul îngust şi mic, cu mai multe diverticule hepatice. Sistemul reproducător este format din două gonade ovoidale reprezentate de un ovar central înconjurat de foliculi testiculari. Oviductul este scurt şi direcţionat spre baza sifonului atrial.
   Culoarea corpului variază în funcţie de locul unde trăieşte, fiind de la gri până la verde-albăstrui. Pe suprafaţa tegumentului există fibrile pe care pot fi prezente resturi de scrădiş, firişoare de nisip sau resturi de detritus.
   Este o specie filtratoare sesilă, pe substrat dur sau pe funduri sedimentare nisipoase. Preferă zona litorală şi infralitorală până la adâncimi de 90 m. Prezentă de regulă în porturi sau în apropierea acestora. Uneori poate forma aglomeraţii de zeci de indivizi.
    Clasificare: Regnul Animalia, Încrengătura Chordata, Subîncrengătura Tunicata, Clasa Ascidiacea, Ordinul Stolidobranchia, Familia Molgulidae, Genul Molgula, Specia Molgula manhattensis.

Botryllus schlosseri Pallas, 1766

    GB. Golden star tunicate, F. Botrylle étoilé, D. Stern-Seescheide.
    Este o ascidie colonială, încrustantă,  răspândită în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea de Azov.
   Masa coloniei este subţire şi gelatinoasă cu zooizii în formă de steluţe viu colorate în galben şi roşu. Matricea gelatinoasă poate fi gălbuie, verzuie, violetă sau albăstruie. Dimensiunile coloniei sunt de 15 cm lungime şi 3 cm lăţime, iar înăţimea maximă este de 3 mm.
   Se întâlneşte pe Cystoseira, pe pietre, şi chiar pe tijele de stuf. Coboară în adânc până la nivelul mâlurilor cu Phyllophora.
    Clasificare: Regnul Animalia, Încrengătura Chordata, Subîncrengătura Tunicata, Clasa Ascidiacea, Ordinul Stolidobranchia, Familia Styelidae, Genul Botryllus, Specia Botryllus schlosseri.

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
Prof. univ. dr. TRAIAN CEUCA, Conf. univ. dr. NICULAI VALENCIUC, Lect. univ. dr. ALEXANDRINA POPESCU
– ZOOLOGIA VERTEBRATELOR, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, BUCUREŞTI-1983;
DAN MANOLELI, TEODOR NALBANT
– VIAŢA ÎN MAREA NEAGRĂ, EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREŞTI-1976;
Conf. univ. dr. MARIUS SKOLKA
–  RAPORT DE CERCETARE nr. 880/2004, EVALUAREA BIODIVERSITĂŢII DOBROGEI, UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA;
Conf. univ. dr. MARIUS SKOLKA, Asist. cercet. drd. CRISTINA PREDA, Stud. master CĂTĂLIN STANCIU, Stud. master RALUCA FABIAN
– SPECII INVAZIVE MARINE, DULCICOLE ŞI TERESTRE, Fişe de prezentare realizate în cadrul Grantului CNCSIS PN II 273/2007, „SISTEM DE MONITORIZARE ŞI DETECTARE RAPIDĂ A SPECIILOR INVAZIVE (MODSIS)“.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s