Munţii Măcinului

   „Şi munţii ca şi apele, ca şi omenirea, au vârste deosebite. Unii sunt tineri, abia înălţaţi, cu crestele semeţe ce zgârie norii, cu văi proaspete, adânci de ameţeşti uitându-te în fundul lor. Sunt ca omul în plină vlagă, cu muşchii de oţel, cu mişcările de căprioară, cu privirea surâzătoare, vioaie, plină de speranţe. Sunt şi munţi bătrâni, peste capul cărora, nu de veacuri, ci de sute şi mii de veacuri, au curs puhoaiele revărsate din cer. Semeţia munţilor a apus; văile s-au netezit. Sunt gârbovi, deşi cu făptura tinereţii, cioturi rămase din falnici stejari. Aşa sunt Munţii Măcinului în tinereţea cărora nu existau nici oameni, nici păsări. S-au înălţat când temelia Carpaţilor nu era măcar plămădită.“
    (Ion Simionescu – Între Dunăre şi Mare, 1939)

Muntii Macinului

Munţii Măcinului

   Situaţi departe de lanţul carpatic şi izolaţi în umbra renumitei Delte a Dunării, Munţii Măcinului sunt în general mai puţin cunoscuţi de călători, dar de o importanţă deosebită între munţii României, datorită vechimii lor, a bogăţiei naturale existente aici (botanică, faunistică şi geologică) şi a numeroaselor vestigii istorice şi arheologice în zonele care îi înconjoară.
   Sunt munţi atipici prin înălţime (467 m), ce răsar insular din mijlocul culturilor agricole şi păşunilor, cu aspectul unor culmi şi dealuri stâncoase, întrerupte pe alocuri de cariere de piatră şi localităţi. Unicitatea structurilor de relief este dată de eroziunea îndelungată ce a creat aici peisaje variate cu stâncării aride şi creste golaşe, cu megaliţi granitici şi stâncării în curs de dezagregare cu forme vechi şi bizare şi canioane spectaculoase săpate de cursurile de apă.
    Prezenţa unei biodiversităţi remarcabile prin speciile care o reprezintă (pontice, balcanice, submediteraneene, central-europene, caucaziene, asiatice) şi contrastul dintre vegetaţia forestieră mezofilă (asemănătoare celei din sudul Europei) şi pajiştile stepice xerofile, adaugă Munţilor Măcinului, sub aspectul  faunei şi florei, atributul de interfaţă a continentelor european şi asiatic.
    În anul 2000, zona protejată Munţii Măcinului a devenit Parc Naţional.

   Aşezare şi limite

   Munţii Măcinului sunt situaţi în sud-estul României, respectiv nord-vestul Dobrogei în judeţul Tulcea.

Romania Muntii Macinului

România – Munţii Măcinului

Tulcea Muntii Macinului

Judeţul Tulcea – Munţii Măcinului

   Prin poziţia geografică se încadrează în Podişul Dobrogei de Nord, care cuprinde ca diviziuni: Munţii Măcinului, Dealurile Niculiţelului, Dealurile Tulcei, Depresiunea Nalbant şi Podişul Babadag.

Podisul Dobrogei

Muntii Macin

Podişul Dobrogei şi Munţii Măcinului

   Munţii Măcinului au în general forma unui triunghi ascuţit şi ocupă în nord-vestul Dobrogei o suprafaţă de 568,8 km², desfăşurându-se pe o lungime de 48 km, între Dealurile Bugeacului (în apropiere de oraşul Galaţi) şi Dealul Carapelit (Pasul Iaila). Lăţimea lor cea mai mare are 24 km şi este cuprinsă între localitatea Turcoaia (Iacobdeal) şi Valea Lodzova.
   Sunt încadraţi între 28°07′ şi 28°27′ longitudine estică şi 45°01′ şi 45°21′ latitudine nordică, având următoarele limite geografice şi tectonice:
   – limita nordică corespunde luncii Dunării (zonă îndiguită). Tectonic, limita este impusă de falia Galaţi-Sfântu Gheorghe, iar litologic ea este dată de contactul dintre rocile metamorfice din alcătuirea Culmii Bugeacului şi formaţiunile sedimentare cuaternare ale luncii Dunării;
   – limita vestică este Braţul Măcin (Dunărea Veche). Contactul cu lunca Dunării se face printr-o serie de depresiuni şi prin culmile şi măgurile izolate (inselberguri) din cadrul acestora. Litologic aici vin în contact depozitele fluviale ale luncii şi rocile magmatice şi metamorfice ale inselbergurilor. Tectonic limita este data de falia Dunării;
   – limita sudică este constituită de culoarul depresionar Cerna-Horia (valea râului Iaila), care desparte Munţii Măcinului de Podişul Babadag. Tectonic, ea se suprapune faliei Peceneaga-Camena, iar litologic este marcată de contactul dintre depozitele sedimentare paleozoice din Dealul Carapelit şi cele mezozoice (calcare cretacice) ale Podişului Babadag;
   – limita estică este formată din văile: Luncaviţa, Taiţa şi Lodzova, care separă Munţii Măcinului de Dealurile Niculiţelului. În sud-est, dincolo de valea largă a Taiţei din cursul superior şi până în Valea Lodzova sunt cuprinse culmile Boclugea şi Coşlugea. Rocile metamorfice şi magmatice paleozoice din alcătuirea acestor culmi, diferite de rocile magmatice mezozoice din alcătuirea Dealurilor Niculiţelului, justifică încadrarea lor la Munţii Măcinului (Prof. dr. Gheorghe Romanescu, Prof. dr. Petre V. Coteţ). Limita de pe Valea Lodzova este şi una tectonică, impusă de falia Luncaviţa-Consul.

   Drumuri şi localităţi de acces

   Munţii Măcinului au acces rutier dinspre oraşele Galaţi, Brăila (după trecerea Dunării cu bacul la I.C. Brătianu, respectiv Smârdan), Tulcea, Constanţa sau Bucureşti (Giurgeni – Hârşova).

Trecere bac Galati

 Trecere bac Galaţi

Trecere bac Braila

 Trecere bac Brăila

     În partea de vest și sud-vest a munţilor, accesul se face de pe drumul național 22D, între localitățile Măcin și Horia. La nord se află drumul european E87, între localitățile Măcin – Jijila – Luncavița. Drumul județean 222A dintre comunele Horia și Luncavița permite accesul în estul și nord-estul munţilor.

Acces rutier in Muntii Macinului

Acces rutier în Munţii Măcinului

   Pe toate şoselele din zonă circulă mijloace de transport în comun.
   Drumul naţional 22E Galaţi – Garvăn oferă accces pentru Pintenul Bugeacului şi Cetatea Dinogeţia.
   Drumul naţional 22D, Măcin – Cerna – Horia este pricipala rută de acces în Munţii Măcinului. La 2 km de oraşul Măcin se găseşte drumul către poalele Culmii Pricopanului şi Mănăstirea Izvorul Tămăduirii. La 12 km de oraşul Măcin, se intră pe drumul judeţean 222K (3 km) spre localitatea Greci (permite accesul către culmile, vârfurile şi traseele cele mai importante ale munţilor). Comuna Cerna oferă acces pentru culmile şi traseele din sudul munţilor „Valea Vinului“ şi „Vârful Crapcea“ sau pentru Culmea Chervant-Priopcea.

Greci

Din centrul comunei Greci, spre Vârful Ţuţuiatu

Cerna

Comuna Cerna, drum spre traseele turistice „Valea Vinului“ şi „Vârful Crapcea“

   Drumul judeţean 222A, Horia – Luncaviţa, pătrunde în interiorul împădurit al Munţilor Măcin,  trecând pe lângă Lacul Horia şi prin localităţile Balabancea, Hamcearca, Nifon şi Cetăţuia. Permite accesul spre traseele „Vârful Crapcea“, „Valea Vinului“, culmile Coşlugea şi Boclugea – în apropierea comunei Hamcearca, Mănăstirea Cocoş de la Nifon prin pădure (drum forestier 9 km), sau spre traseele „Dealul cu Drum“ prin Valea Curături şi „Ţuţuiatu“ prin Valea Seacă (în apropiere de Cetăţuia).

Drumul judetean Horia Luncavita

Drumul judeţean 222A Horia – Luncaviţa

   Drumul european E.87, Tulcea – Isaccea – Luncaviţa oferă prilejul de a vizita Mănăstirea Celic-Dere urmând şoseaua 229A (8 km) spre localitatea Teliţa sau Mănăstirea Saon urmând şoseaua 229D – 229E (2,5 km) către Dunăre. Mai departe se poate intra pe şoseaua 229 către Niculiţel (3 km) şi Mănăstirea Cocoş (7 km), sau înainte spre Isaccea (Cetatea Noviodunum, Geamia „Mahmud Yazîcî“) şi apoi către Luncaviţa – Horia, în Munţii Măcinului.

   Evoluţia paleogeografică

   Munţii Măcinului sunt munţi reziduali (de denudaţie), regeneraţi tectonic, cu particularităţi structurale puse în evidenţă de activitatea diferenţiată a factorilor modelatori externi. Ei alcătuiesc o subunitate geografică bine individualizată, în cadrul căreia se remarcă mai multe vârfuri de peste 400 m, iar spre latura lor dunăreană mai multe depresiuni sub formă de golfuri. Sunt cei mai vechi munţi de pe teritoriul României şi reprezintă vestigiile izolate ale sistemului muntos hercinic, care străbătea odată, continentul de la vest la est şi din care s-au mai păstrat astăzi o succesiune de masive şi munţi ruinaţi începând din Peninsula Bretagne (Franţa) şi ajungând cu unele întreruperi până în Dobrogea de Nord.  
   Acum 370-270 milioane de ani, la sfârşitul Paleozoicului, în urma ciocnirilor generate de deplasarea continentelor Laurasia şi Gondwana, au loc cutările hercinice (numite şi varisce sau altaice). Aceste procese tectonice duc la formarea unor extinse masive muntoase (Munţii Măcinului aveau probabil o înălţime comparabilă cu a Carpaţilor actuali) desfăşurate în Europa pe două direcţii, una meridiană – Munţii Urali şi alta paralelă de la Atlantic la Marea Neagră.

Deriva continentelor

Deriva continentelor

   Sub influenţa tensiunilor tectonice ulterioare, lanţul muntos hercinic de pe aliniamentul vest-est suferă mari transformări. Unele din porţiunile sale au fost ridicate şi au dat masive în timp ce altele au fost sparte şi scufundate în trepte de-a lungul unor planuri de fractură, aşa cum s-a întâmplat şi cu Munţii Măcinului. Procesul de extensie a crustei genereaza rifturi iar crestele ridicate de-a lungul fracturilor sunt supuse eroziunii marine. Materialul rezultat este sedimentat în bazinele marine formate în porţiunile scufundate, unde s-a acumulat un strat gros de 500-3000 de metri de roci sedimentare foarte variate (siliciclastice, de precipitaţie chimică, organogene, etc).
   Mişcările tectonice alpine timpurii (chimerice) de acum 200-160 de milioane de ani, duc la reînălţarea reliefului în zona Dobrogei de Nord. La suprafaţă reapare relieful de tip montan (într-o formă oarecum apropiată de cea ce putem vedea astăzi şi la altitudini apropiate de cele de acum) constituit dintr-o creastă a Munţilor Hercinici, erodată de interacţiunea cu celelalte straturi geologice. Unele fragmente au fost recontopite prin pătrunderea şi solidificarea magmei venită din adâncuri. Această structură se continuă, la adâncimi din ce în ce mai mari sub sedimentele neogene ale Depresiunii Getice şi ale pânzelor Carpaţilor Orientali.

   Structura geologică

   Munţii Măcinului formează o unitate bine delimitată, cuprinsă în Orogenul Nord-Dobrogean, cu o mare diversitate geologică, datorată unei constituţii litologice extrem de variate şi unei structuri complexe.  
   Orogenul Nord-Dobrogean este localizat şi delimitat de unităţile morfostructurale adiacente pe următoarele aliniamente tectonice:
   – în nord, falia Sf. Gheorghe-Oancea-Adjud, îl separă de Platforma Scitică şi a Deltei Dunării;
   – în sud-vest, falia Peceneaga-Camena îl separă de compartimentul central-dobrogean al Platformei Moesice;
   – în est se prelungeşte în şelful Mării Negre, până în Crimeea alpină (sudică), de unde se continuă în Caucazul Mare;
   – în vest, se continuă pe sub cuvertura platformică badenian-romaniană, până în falia pericarpatică.
    Pe teritoriul României, Orogenul Nord-Dobrogean cuprinde următoarele unităţi structurale: Pânza de Măcin, Pânza de Niculiţel, Pânza de Tulcea şi Bazinul Babadag care aflorează la est şi sud de Dunăre şi Promotoriul Nord-Dobrogean, o porţiune situată la nord de Dunăre (între Prut şi Siret) peste care se suprapune relieful de altitudine joasă din sudul Podişului Moldovenesc (sudul Colinelor Tutovei, Podişul şi Colinele Covurluiului).

Orogenul Nord Dobrogean

Orogenul Nord-Dobrogean

   Pe structurile Orogenului Nord-Dobrogean procesele morfogenetice au sculptat Munţii Măcinului, Dealurile Niculiţelui si Tulcei, cu ariile depresionare Jijila, Greci, Taiţa, Cerna şi Babadag.
   În limitele menţionate acest orogen este alcătuit din formaţiuni prealpine (şisturi cristaline, depozite sedimentare paleozoice, magmatite) şi alpine (depozite sedimentare triasice şi jurasice, magmatite), cuprinse în structuri unitare. Formaţiunile prealpine conservă şi amprente ale cutărilor mai vechi (hercinice, caledonice şi posibil assyntice).
    Aranjamentul structural al Orogenului Nord-Dobrogean a fost realizat în două etape:
   – în orogeneza hercinică şi tectogeneza alpină eochimerică (Triasic), s-au cutat depozitele şi s-a format structura internă în solzi a pânzelor;
   – în orogeneza alpină, tectogeneza eochimerică şi neochimerică, s-au definitivat structurile majore ale pânzelor şi s-a produs sariajul orogenului spre nord peste domeniul scitic.
   După relizarea structurii majore şi trecerea în stadiu de stabilitate, sedimentarea s-a reluat parţial pe fostul orogen, prin scufundarea uor porţiuni, mai întâi în Cretacic (apariţia Bazinului Babadag) şi apoi în Badenianul superior (scufundarea treptată a regiunii de la nord de Dunăre). Depozitele acumulate în cele două arii prezintă caracteristicile unei cuverturi de platformă. După scufundare ele au fost „bazine de acumulare“, iar în prezent sunt platforme tinere, alpine, care prezintă două etaje structurale specifice: fundamentul intens cutat şi cuvertura nedeformată.
   Pânza de Măcin (Unitatea Munţilor Măcin) aflorează la est şi sud de Dunăre, până la linia care marchează fruntea sariajului Luncaviţa-Consul în est şi limita de transgresiune a Bazinului Babadag în sud.
   Eşafodajul structural al Pânzei de Măcin s-a format în etapele hercinică şi alpin timpurie (tectogenezele eochimerice şi neochimerice), extinse din Permian până la sfârşitul Jurasicului.
   În mişcările hercinice şi neochimerice au fost cutate depozitele şi s-a format structura internă în solzi, a pânzei (solzii Orliga, Balabancea, Megina şi Cârjelari). În tectogenezele alpine timpurii, s-a definitivat structura majoră a pânzei şi s-a produs sariajul unităţii spre nord-est, spre unitatea de Niculiţel. Pânza de Măcin este caracterizată de prezenţa aproape exclusivă a formaţiunilor prealpine reprezentate de un soclu cristalin sialic şi o cuvertură sedimentară paleozoică slab metamorfozată, străbătute de numeroase corpuri magmatice. Formaţiunile alpine apar doar sporadic sub formă de filoane de roci eruptive.
   Soclul cristalin este constituit din formaţiuni (serii) mezometamorfice şi epimetamorfice structurate în Proterozoic superior şi Paleozoic.
   – Seria de Orliga, este alcătuită din roci cristaline mezometamorfice, provenite prin transformarea unor roci sedimentare detritice şi ale unor magmatite bazice: amfibolite, gnaise şi paragnaise, micaşisturi, cuarţite şi calcare cristaline. Vârsta metamorfismului este considerată Proterozoic superior.
   – Seria de Megina, este alcătuită din roci mezometamorfice cu o grosime de circa 300 m, rezultate în special prin transformarea unor magmatite bazice de rift (gabrouri) şi tufuri acide şi într-o mai mică măsură a unor sedimente detritice. Prin metamorfism au rezultat: amfibolite, gnaise, metatufuri micacee şi cuarţite. Vârsta este Proterozoic superior.
   – Seria de Boclugea-Priopcea, este alcătuită din roci epimetamorfice provenite prin metamorfozarea în faciesul şisturilor verzi ale unor depozite arenito-pelitice (Cambrian, Paleozoic inferior). Au rezultat: filite, cuarţite negre grafitoase, şisturi seriticioase şi cloritoase.
   Depozitele sedimentare s-au format pe soclul cristalin în intervalul Silurian – Carbonifer inferior. Acestea au suferit atât un metamorfism regional de slabă intensitate, cât şi un metamorfism termic, la contactul cu corpurile intruzive magmatice.
   – Formaţiunea de Cerna se formează în Silurian. Are o grosime de circa 1000 m şi este alcătuită din gresii cuarţoase şi argile filitice în care se intercalează calcare şi marne cenuşii, în plăci. Vârsta a fost determinată pe baza faunei cu crinoide („crini de mare“) şi tentaculiţi. Apare la zi în înşeuarea dintre culmile Priopcea şi Bujoarele.
   – Formaţiunea de Bujoare, cu o grosime de circa 800 m, se sedimentează în Devonian. În partea inferioară este constituită din argile filitice cu intercalaţii de calcare, care treptat devin dominante. La partea superioară urmează o succesiune de gresii cuarţoase, calcare şi argile ardeziene. Este deschisă în Dealul Bujoarelor.
   – Formaţiunea de Carapelit se depune în Carboniferul inferior. Are o grosime de 1500-2000 m şi este formată din depozite predominant arenitice si ruditice, în care se intercalează pelite, tufuri riolitice şi rar riolite (paraconglomerate, gresii grosiere, argile roşii, vişinii şi cenuşii).
   Magmatitele prealpine străbat şisturile cristaline şi/sau rocile paleozoice şi se împart după vârstă în două categorii: precambriene şi paleozoice.
   – Magmatitele precambriene se găsesc intercalate concordant sau discordant în mezometamorfitele seriilor de Orliga şi Megina. Astfel au fost semnalate intercalaţii de magmatite bazice şi granitice. Cel mai important corp intruziv este granitul de Megina, care se găseşte într-o poziţie concordantă în seria de Megina.
   – Magmatitele paleozoice au fost separate în raport cu Formaţiunea de Carapelit în granitoide paleozoice precarapelitice (mai vechi decât Carboniferul inferior) şi granitoide paleozoice postcarapelitice. Alături de corpurile intruzive apar şi curgeri efuzive din care sau format riolite.
    Granitoidele precarapelitice străbat şisturile cristaline şi rocile sedimentare siluriene şi devoniene (Formaţiunile de Cerna şi Bujoare). În această categorie se încadrează granitul de Coşlugea (granit roşu cu feldspat potasic), granitul de Măcin, granitul de Carcaliu, granitul de Hamcearca (leucogranit).
    Granitoidele postcarapelitice străbat şi cornifică (cornificarea este un proces metamorfic) Formaţiunea de Carapelit, ceea ce arată că intruziunea s-a produs după depunerea acestei formaţiuni. Intruziunile sunt formate din granite alcaline (Iacobdeal, Turcoaia, Piatra Roşie) şi calcoalcaline (Masivul Greci, Masivul Pricopan, granitul de Cetate).

   Relieful

   Relieful Munţilor Măcin se prezintă sub forma unor culmi paralele orientate NV-SE, mai numeroase şi mai fragmentate în partea de S-SV (culmi şi creste cu aspect alpin, culmi şi platouri netezite prin eroziune – dominate de vârfuri reziduale, câmpii de eroziune acoperite de o cuvertură groasă de loess, vârfuri reziduale izolate, martori de eroziune cu aspect ruiniform şi o mare varietate de forme).   
   În alcătuirea Munţilor Măcin intră mai multe sectoare (culmi) distincte, diferenţiate prin masivitate, structură geologică, altitudine şi grad de fragmentare, cărora li se adaugă ariile depresionare şi inselbergurile din arealul lor. Între aceste subdiviziuni se remarcă o culme principală (Culmea Greci), separată prin curmături joase sau depresiuni de culmile secundare (Culmea sau Pintenul Bugeacului, Culmea Pricopanului, Culmea Orliga, Culmea Chervant-Priopcea, Dealurile Megina, Dealurile Cernei, Dealul Muchia Lungă, Dealul Carapelit, Culmile Coşlugea şi Boclugea).

Relieful Muntilor Macin

Munţii Măcinului
– unităţile morfologice componente –

   Culmea Greci este cea mai întinsă şi mai importantă culme a Munţilor Măcin. Ocupă partea centrală a munţilor şi este alcătuită din roci sedimentare paleozoice, slab metamorfozate, dar puternic cutate, străpunse de intruziuni granitice. În lungul ei se formează culmi şi platouri mici, dominate în segmentul central de cele mai înalte vârfuri ale munţilor.
   Înălţimea maximă este atinsă de Vf. Ţuţuiatu (467 m), în apropierea comunei Greci. În prelungirea acestuia spre nord-vest se află vârfurile: Cavalu (430 m), Căpuşa (433 m), Dogaru (272 m) şi Ciclaiaşi (203 m), după care înălţimile scad treptat ajungând la 170-100 m în apropiere de localitatea Văcăreni.

Varful Tutuiatu

Vârful Ţuţuiatu (467 m)

   Spre sud-est de Vf. Ţuţuiatu culmea principală a Munţilor Măcin se continuă printr-o serie de culmi deluroase şi vârfuri cum sunt: Ghiunalţu (442 m), Carabalu (422 m), Călcata (407 m), Cartalu (393 m), Moroianu I şi II (434 si 428 m), Teica (402 m), Negoiu (403 m), Stâna Oancei (377 m), Cardonu (427 m), Siliştea (293 m), Crapcea (343 m) şi Echiştea (335 m).

Varful Calcata

Vârful Călcata (407) şi Promotoriul Văii Racova

   Din Culmea Greci, în sectorul central-nordic, se formează spre est două culmi mici secundare: prima este o culme împădurită care se conturează începând din Vf. Căpuşa (433 m), trece printr-o mică şa şi urcă pe Vf. Pietrosu I (315 m) şi pe Vf. Pietrosu II (308 m); a doua culme începe din zona înaltă aflată la sud-est de Vf. Ţuţuiatu (Poiana Carabalu) şi se continuă cu Vf. Lojniţei (288 m) şi Dealul Teilor (261 m), după care coboară în Pasul Teilor (187 m), făcând legătura cu Dealurile Niculiţelului, prin Culmea Cetăţuia. La extremitatea de sud a munţilor, tot spre est se formează o altă culme secundară ce trece prin Vf. Crapcea (343 m) şi se termină spre localitatea Balabancea pe Valea Taiţa.
   Gradul de fragmentare a Culmii Greci este mai redus spre nord şi mai accentuat spre sud, din cauza formaţiunilor sedimentare mai vulnerabile la procesele erozionale.
   Spre Depresiunea Greci, versanţii acestei unităţi sunt acoperiţi cu grohotişuri, au pante mari până la abrupturi, puternic modelate de torenţi, impunând zonei un veritabil aspect alpin.
   Culmea Bugeacului se află în nordul şi în prelungirea Culmii Greci, formând până în apropierea oraşului Galaţi, promotoriul nord-vestic al Munţilor Măcin. Este o culme joasă, unitară, acoperită aproape în întregime de loess, cu înălţimi de 100-125 m. Este alcătuită din roci epitamorfice caledoniene (filite, cuarţite), străpunse de granite paleozoice, ultimele impunând şi unele vârfuri (Văcăreni 168 m).

Culmea Bugeacului

Culmea Bugeacului

   Culmea Pricopanului este situată în partea de nord-vest a Culmii Greci, dominând oraşul Măcin. Este o culme secundară cu o lungime de circa 14 km, aproape paralelă cu culmea principală şi legată de aceasta prin Şaua şi Dealul Îmbulzita (291 m). Este formată din granite gnaisice paleozoice în nord şi centru, şi din formaţiuni sedimentare paleozoice slab metamorfozate în sud. Are un relief de tip alpin cu creste stâncoase şi ascuţite, atingând altitudinea maximă în Vf. Sulucu Mare (370 m).

Culmea Pricopanului

Culmea Pricopanului

   Spre nord-vest de acesta se înşiruie câteva vârfuri ruiniforme cu versanţi abrupţi, stâncării şi grohotişuri: Piatra Râioasă (346 m), Vraju (335 m), Caramalău (277 m), Cheiţa (249 m) şi Cheia (260 m). Spre sud-est de Vf. Sulucu Mare înălţimile scad, urmând vârfurile Căprariei I şi II cu 312 respectiv 297 m, Copcealău (201 m), Slatina (251 m), Orta-Tepé (199 m) şi Dealul Grecilor (167 m). O ultimă înălţime a culmii este Dealul Şcolii (92 m) din comuna Greci.

Varful Cheia

Vârfurile Cheiţa (249 m) şi Cheia (260 m)

   Culmea Orliga aflată în prelungirea de N-NV a Culmii Pricopanului, ajunge până în dreptul oraşului Brăila. Are caracterul unei culmi deluroase, cu altitudini de 80-100 m, ce domină regiunile mai joase ale luncii Dunării (4-5 m) şi a Depresiunii Jijila (40-50 m). Este alcătuită din mezometamorfite proterozoice (cuarţite, micaşisturi, amfibolite).
   Culmea Chervant-Priopcea este orientată pe direcţia NV-SE a aliniamentelor structurale ce direcţionează orografia Munţilor Măcin şi este cuprinsă între Depresiunea Măcin – Greci la nord şi Cerna – Mircea Vodă la sud. Este o culme îngustă şi stâncoasă, alcătuită din epimetamorfice caledoniene (cuarţite, filite sericitoase), şisturi filitoase, calcare şi cuarţite siluriene şi din gresii, şisturi şi silicolite devoniene, dispuse sub forma unor benzi ce se succed de la NE spre SV.

Culmea Chervant Priopcea

Culmea Chervant – Priopcea

   Dealurile Megina reprezintă o asociere de culmi şi platouri bine netezite de eroziune, alcătuite din mezometamorfite proterozoice (micaşisturi, cuarţite, amfibolite) şi granite gnaisice, orientate NV-SE şi dominate de unele vârfuri cu caracter de măguri izolate (Sivrica 261 m). Ele se interpun între depresiunile Greci şi Cerna şi sunt legate de Culmea Greci printr-o curmătura largă (260-270 m) situată între vârfurile Stâna Oancei (377 m) şi Arhenziu (313 m).
   Dealurile Cernei se găsesc la sud-est de Dealurile Megina separate de acestea de Valea Cernei şi continuate spre sud cu Dealul Muchia Lungă din apropierea localităţii Mircea Vodă.
   Dealul Carapelit este cea mai sudică subdiviziune a Munţilor Măcinului. În jurul său, spre est şi vest se află o serie de inselberguri izolate.
   Sectorul sud-estic cuprins între Depresiunea Taiţei superioare şi Valea Lodzovei este reprezentat prin două culmi – Boclugea (411 m) şi Coşlugea (335 m), despărţite de Valea Islamului. Sunt alcătuite în cea mai mare parte a lor din epimetamorfite caledoniene (filite, cuarţite) şi granite paleozoice.

Culmea Coslugea

Culmea Coşlugea

   Către albia Dunării pe laturile vestică şi nordică ale Munţilor Măcinului se găsesc o serie de măguri reziduale rămase izolate, care confirmă scufundarea şi continuarea structurilor dobrogene şi existenţa unor inselberguri, acum acoperite parţial de cuvertura de loess, ce dominau întinsele suprafeţe de pedimentaţie formate în interiorul şi la periferia acestor munţi.

Pietrele Mariei

Inselbergul Pietrele Mariei

   De la nord la sud se deosebesc: Cetatea Măcinului (42 m), pe granite paleozoice; Dealul Carcaliu (95 m), pe magmatite paleozoice (porfire cuarţifere), la sud de oraşul Măcin; Dealul Râioasa (101 m), pe cuarţite paleozoice, lângă drumul naţional 22D, la sud-vest de comuna Greci; Igliţa (46 m), pe cuarţite siluriene; Muntele lui Iacob (Iacobdeal, 341 m), continuat spre lunca Dunării cu Dealul Iglicioara Mare (122 m), pe granite paleozoice, în apropierea localităţii Turcoaia. În Depresiunea Cerna se mai găsesc Dealul Piatra Roşie (208 m), iar la sud, sud-vest de comuna Cerna, colinele Talchi Bair (260 m) şi Ceaplac Bair (155 m).
   Între inselbergurile aflate în lunca Dunării care dovedesc continuarea pedimentelor periferice şi sub aluviunile acesteia se găsesc: Popina Mare şi Popina Mică, pe granite şi porfire, în nordul fostului lac Crapina, Movila Balta şi Popina Ascunsă, în sudul acestuia; Popina Blasova (43 m), pe gresii paleozoice (Formaţiunea de Carapelit) situată peste Dunăre, în Insula Mare a Brăilei la nord-vest de Turcoaia.
   Marginite de flancurile culmii principale şi ale celor secundare, se găsesc o serie de depresiuni marginale şi interioare, care păstrează în general aceiaşi orientare NV-SE, determinată de direcţionarea aliniamentelor structurale. Aceste depresiuni cuprind terenuri bune pentru păşuni şi culturi.
   Depresiunile marginale dunărene sunt prezente atât în partea de vest (Jijila, Greci, Cerna – Mircea Vodă), cât şi în partea de nord a Munţilor Măcin (Luncaviţa), unde asociaţiile de pedimente şi inselberguri le impun o anumită individualitate. Ele apar sub forma unor golfuri depresionare ce pătrund adânc în spaţiul montan, dar care se deschid larg, sub forma unor amfiteatre, către lunca Dunării, unde se constituie într-o treaptă de pedimentaţie joasă, întreruptă din loc în loc de inselbergurile care se înalţă deasupra cuverturii de loess.
   Depresiunile interioare sau intracolinare sunt situate în partea de sud-est a Munţilor Măcin. Cea mai reprezentativă este Depresiunea Taiţa superioară – Horia.
   Depresiunea Taiţa superioară – Horia se dezvoltă pe un aliniament structural NV-SE ce se continuă din Depresiunea Luncaviţei. Are caracterul unui culoar tectono-eroziv, care se lărgeşte mult în extremitatea sudică la contactul cu Dealurile Niculiţelului şi Podişul Babadag. Este alcătuită din lunci largi, continuate lateral prin pedimente acoperite cu o pătura de loess şi depozite loessoide care depăşeşte 10 m grosime. Se ramifică în lungul văilor Islamului şi Lodzova, ultima axată pe aliniamentul tectonic impus de falia Luncaviţa – Consul.

Depresiunea Taita superioara Horia

Depresiunea Taiţa superioară – Horia

Valea Islamului

Valea Islamului

   Depresiunea Luncaviţa (corespunde unui aliniament tectonic major) pătrunde în lungul văii cu acelaşi nume sub forma unui golf care separă Munţii Măcinului de Dealurile Niculiţelului. Este alcătuită din asocierea unor pedimente laterale de vale, acoperite cu loess, care se continuă spre nord prin pedimentul Luncaviţei (50-60 m), acoperit cu loess şi câteva inselberguri formate pe granite şi diabaze.
   Depresiunea Jijilei se prezintă sub forma unui golf, alcătuit din pedimente laterale de vale (50-80 m) ce se extind tot mai mult către Balta Brăilei pe care o domină cu 15-20 m.
   Depresiunea Greci are aspectul unei câmpii în trepte cu o altitudine ce variază între 10 şi 140 m. Este formată din două golfuri principale care pătrund în lungul văilor Recea şi Plopilor şi care separă culmea principală a Munţilor Măcin de culmile vestice ale Pricopanului şi Meginei. Spre vest şi nord-vest se continuă cu o câmpie marginală de pedimentaţie (20-40 m) dominată de inselberguri (Cetatea Măcinului, Carcaliu, Râioasa, Igliţa). Între Dealul Carcaliu şi Culmea Pricopanului se aflau lacurile sărate, Slatina şi Lacul Sărat.

Depresiunea Greci

Depresiunea Greci

   Depresiunea Cerna – Mircea Vodă  este cea mai reprezentativă asociere de pedimente şi inselberguri, situate pe latura vestică a Munţilor Măcin. Este alcătuită din două golfuri principale care pătrund tentacular în lungul văilor Iaila (la contact cu Podişul Babadag) şi Cerna, ale căror pedimente laterale de vale se contopesc spre vest într-un pediment unitar, acoperit cu loess, care rămâne suspendat cu 25-30 m faţă de lunca Dunării:
   – compartimentul depresionar al Cernei, prin ramificaţiile ei dintre culmile Bujorului, Priopcea, Megina, Talchi Bair şi Iacobdeal, urmăreşte aliniamentele structurale şi tectonice ale Munţilor Măcin. De la est la vest, Depresiunea Cernei este străbătută de râul Cerna, care se varsă în lacul cu acelaşi nume;

Depresiunea Cerna

Depresiunea Cerna

   – compartimentul sudic, Mircea Vodă, are un caracter de depresiune de eroziune diferenţiată, dezvoltată la contactul dintre culmile muntoase paleozoice din nord şi cele formate din calcare marnoase cretacice din Muchiile Cernei (Podişul Babadag). Acestea din urmă domină depresiunea printr-un abrupt de cuestă puternic fragmentat de torenţi. Depresiunea Mircea Vodă este drenată de pârâul Iaila, adâncit în depozitele leossoide, care nu are un caracter permanent.

   Clima

   Clima din Munţii Măcinului are un regim accentuat continental, cu influenţe submediteraneene în zonele mai înalte şi cu evidente caracteristici stepice în sudul acestora.  
   Verile sunt călduroase şi secetoase, toamnele lungi şi uscate şi iernile geroase şi cu puţină umiditate.
   În general în cuprinsul munţilor există o climă mai umedă decât în zonele înconjurătoare. Apele provenite din precipitaţii, reţinute de crăpăturile din stânci şi vegetaţie întreţin pe văile stepice un microclimat ce favorizează dezvoltarea unei fitocenoze bogate.
   Temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11ºC iar cantităţile medii de precipitaţii nu depăşesc 500 mm/an, fiind astfel cuprinse în extremele valorilor termice şi de precipitaţii din ţară. Precipitaţiile scăzute determină negativ scurgerea râurilor, Munţii Macin fiind astfel cei mai arizi munţi din România. Cantitatea precipitaţiilor scade de la nord la sud favorizând condiţiile de vegetaţie în zona nordică şi centrală a munţilor unde zona are un caracter forestier în comparaţie cu regiunea de sud şi sud-est unde se întâlneşte zona stepei.
   În perioada rece a anului, precipitaţiile cad sub formă de zăpadă, iar stratul de zăpadă reprezintă o rezervă importantă de apă. Numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă este în jur de 30 de zile. Primul îngheţ apare ca dată medie la 1 noiembrie, iar ultimul îngheţ are loc la sfârşitul lunii martie. Statistic îngheţul se produce în 85 de zile, grupate în jurul lunilor ianuarie şi februarie.  Bruma cade în medie cu 10-15 zile mai devreme decât primele îngheţuri. Ea apare ca dată medie la 21 octombrie şi dispare în jurul datei de 11 aprilie. Numărul zilelor fără îngheţ este în jur de 200. Anual se însumează, în medie 20-30 de zile tropicale.
   Vânturile sunt frecvente din direcţia nord şi nord-est.
   – Crivăţul este un vânt puternic, rece şi uscat, având direcţia NE-SV. Determină geruri mari, îngheţuri întinse, polei iar uneori viscole puternice cu viteze ce pot depăşi 100-120 km/h, conducând la spulberarea şi troienirea zăpezii.
   – Suhoveiul bate din direcţii diferite, dar îndeosebi din E, fiind un vânt fierbinte, uscat, provocând seceta şi furtuni de praf. Mai este cunoscut sub denumirea de „vântul negru“.
   – Băltăreţul bate din SE  spre NV sau din E spre V însoţit de nori negri ce aduc ploaia măruntă şi caldă de scurtă durată (bate în special toamna şi primăvara).

   Hidrografia

   Influenţate în mod direct de climatul arid al regiunii, majoritatea cursurilor de apă din Munţii Măcinului au un caracter temporar.
   Râurile sau pâraiele cu apă permanentă sunt scurte şi au debite mici datorate precipitaţiilor reduse şi evaporaţiei mari din timpul verii. Debitul acestora provine în majoritatea cazurilor din precipitaţiile sub formă de ploaie şi în mai mică măsura ca urmare a topirii zăpezilor, un mic procent din cantitatea totală fiind reprezentat de alimentarea subterană.

Valea Seaca

Curs de apă pe Valea Seacă

   Reţeaua hidrografică are în general un caracter torenţial, cu viituri ce se propagă în scurt timp şi duc la spălarea versanţilor şi la surpări de maluri. În perioadele ploioase şi în special primăvara, pe văile stâncoase din Cheile Chediu, Carada, Ditcova, Racova, Piscu Înalt, Valea cu Tei, Valea Boului, Valea Viilor şi altele, se formează cursuri de apă cu praguri şi cascade temporare.

Cascada in Cheile Chediu

Cascade în Cheile Chediu

   Văile şi versanţii Munţilor Măcin includ şase bazine hidrologice din care cinci cu apă permanentă – Luncaviţa, Jijila, Recea, Cerna şi Taiţa, iar ultimul alimentează acviferul format de versantul vestic al Culmii Pricopanului. Cursurile cu apă permanentă Luncaviţa, Jijila, Recea şi Cerna se încadrează în bazinul hidrografic al Dunării, pe când Taiţa aparţine bazinului hidrografic al Mării Negre.
   În cuprinsul Munţilor Măcin, îndiguirea Taiţei formează între Horia şi Balabancea, Lacul Horia folosit la pescuit şi recreere, iar bararea Văii Luncaviţa formează la Cetăţuia două bazine acvatice de mici dimensiuni.

Bazin acvatic Cetatuia

Bazin acvatic Cetatuia

Acumulările de apă de la Cetăţuia

   Lacul Sărat de la poalele Culmii Pricopanului este secat tot timpul anului, în timp ce Lacul Slatina acumulează o cantitate redusă de apă primăvara, din topirea zăpezii şi din ploi.

   Solurile

   Datorită condiţiilor fizico-geografice particulare, în special a diversităţii climatului substratului geologic, reliefului şi vegetaţiei, Munţii Măcinului se remarcă printr-o mare varietate a tipurilor de sol. Solurile prezente în cuprinsul ariei montane sunt din clasa molisolurilor (34%) şi din clasa cambisolurilor (66%). Repartiţia solurilor este strâns legată de climă şi vegetaţie, dar şi de structura litologică. Profunzimea solurilor scade odată cu panta şi altitudinea, influenţând în acest fel bonitatea staţiunii, tipul şi complexitatea ecosistemelor. Deşi în această regiune predomină solurile bălane şi cernoziomurile carbonatice specifice stepei, o răspândire destul de mare o au solurile litice (pe culmile stâncoase) şi solurile zonale pe care se dezvoltă pădurile nord dobrogene:
   – în etajul silvostepei, sunt caracteristice cernoziomurile cambice şi cele argiloiluviale precum şi rendzinele;
   – în etajul pădurilor xeroterme submediteraneene, caracteristice, sunt rendzinele;
   – în etajul pădurilor mezofile de foioase balcanice, caracteristice sunt solurile brune eumezobazice, brune argiloiluviale şi mai rar cele cenuşii.

   Flora şi vegetaţia

   Aflaţi la limita nordică a zonei submediteraneene, Munţii Măcinului, constituie o regiune distinctă sub aspectul florei şi vegetaţiei existente aici. Două continente (Europa şi Asia) îmbină în această zonă, o vegetaţie diversă, ce aparţine ecosistemelor central-europene, pontico-submediteraneene şi asiatice.

Vegetatia Muntilor Macin

Flora şi vegetaţia Munţilor Măcin

   Pe acest teritoriu se înregistrează limitele de vegetaţie, ale unor specii ce aparţin unor areale geografice diferite. Unele specii central-europene şi caucaziene (Stipa ucrainica) se înscriu în limita lor sudică, întâlnindu-se aici cu specii balcano-pontice şi mediteraneene cum sunt: miliţeaua dobrogeană (Silene compacta) sau merinana (Moehringia grisebachii), aflate la limita lor nordică, în timp ce coada racului de stâncă (Potentilla bifurca), specie euro-asiatică se află la limita ei vestică.

Vegetatia Muntilor Macin

Miliţea dobrogeană (Silene compacta)

   Flora şi vegetaţia Munţilor Măcin este reprezentată de numeroase  specii de plante care reprezintă jumătate din flora României ce vegetează pe o suprafaţă foarte redusă a teritoriului ţării. Pe o distanţă destul de mică coexistă şi se întâlnesc specii specifice zonelor umede, stepelor, pădurilor şi regiunilor alpine. Din acestea, 72 de specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile, iar 27 de specii se întâlnesc doar aici (endemice).
   Aflată sub influenţa climatică continentală cu influenţe submediteraneene şi a unui relief variat, vegetaţia este în general specifică zonei de stepă, silvostepă şi pădurilor de foioase, alături de care se regăseşte într-o proporţie mai redusă vegetaţia de stâncărie, a zonele umede şi cea ruderală şi segetală.
   Între marile unităţi de vegetaţie din Munţii Măcinului, pădurea are cea mai mare răspândire, fiind urmată de pajiştile stepice extrazonale de pe culmi. Ca element de tranziţie între pădure şi pajişti sunt rariştile de arbori, micile pâlcuri de pădure şi tufărişurile formate din arbuşti, care ocupă însă suprafeţe reduse.
   Vegetaţia de stepă e dominată de specii ierboase de talie mică şi mijlocie  rezistente la secetă.

Stepa

Vegetaţie de stepă

   Speciile reprezentative pentru vegetaţia de stepă (majoritar instalate pe un substrat pietros) sunt: păiuşul (Festuca valesiaca, Festuca callieri), diferite specii de colilie (Stipa capillata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherima), firuţa (Poa bulbosa, Poa angustifolia, Poa versicolor), pirul (Agropyron repens, Agropyron cristatum, Agropyron intermedium), bărboasa (Antropogon ischaemum). Alături de acestea vegetează: peliniţa (Artemisia austriaca), scaiul dracului (Eryngium campestre), diferite specii de coada şoricelului (Achillea setacea, Achillea coarctata), scaiul răsăritean (Centaurea orientalis), volbura cantabrică (Convolvulus cantabrica), aiul sălbatic (Allium rotundum, Allium flavum ssp. tauricum), scrântitoarea (Potentila argentea) şi unele specii cu bulbi sau rizomi: brânduşa vărgată de stepă (Crocus reticulatus), scânteiuţă (Gagea lutea), stânjenelul de stepă (Iris pumila) etc.

Agropyron cristatum

Pir cristat (Agropyron cristatum)

Eryngium campestre

Scaiul dracului (Eryngium campestre)

Crocus reticulatus

Brânduşa vărgată de stepă (Crocus reticulatus)

Iris pumila

Stânjenel de stepă (Iris pumila)

   Vegetaţia de silvostepă formează un spaţiu de tranziţie între vegetaţia de stepă şi cea forestieră. Ocupă un areal foarte restrâns, între 50-200 m altitudine.

Silvostepa

Vegetaţie de silvostepă

   În Munţii Măcinului, vegetaţia de sivostepă e prezentă prin tufărişuri alcătuite din: păducel (Crategus monogyna), porumbar (Prunus spinosa dasyphylla), scumpie (Cotinus coggygria), migdal pitic (Prunus tenella), salbă râioasă (Euonymus verrucosus), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), tufe de stejar pufos (Quercus pubescens), cărpiniţă (Carpinus orientalis), mojdrean (Fraxinus ornus), păr dobrogean (Pyrus elaeagrifolia) şi erbacee specifice pajiştelor stepice: păiuş stepic (Festuca valesiaca), colilie (Stipa capillata), firuţa cu bulbi (Poa bulbosa), bărboasa (Botriochloa ischaemum), coada şoricelului galbenă (Achillea coarctata), volbura cantabrică (Convolvulus cantabrica), clopoţel (Campanula rapunculus), saschiu (Vinca herbacea), usturoi sălbatic (Allium rotundum) etc.

Prunus spinosa

Porumbar (Prunus spinosa)

Prunus tenella

Migdal pitic (Prunus tenella)

Cotinus coggygria

Scumpie (Cotinus coggygria)

Pyrus elaeagrifolia

Păr dobrogean (Pyrus elaeagrifolia)

Achillea coarctata

Coada şoricelului galbenă (Achillea coarctata)

Muscari neglectum

Zambilă struguraş (Muscari neglectum)

   Pădurea alcătuieşte areale compacte şi acoperă o mare parte a culmii principale a Munţilor Măcin de unde se continuă pe Dealurile Niculiţelului şi Podişul Babadag.

Padurea

Pădurea

   Pădurile din Munţii Măcinului sunt constituite majoritar din arborete de foioase de amestec care cuprind 67 de specii lemnoase: stejar (Quercus) 7 specii, tei (Tilia) 3 specii, ulm (Ulmus) 3 specii, carpen (Carpinus) 2 specii, frasin (Fraxinus) 3 specii, fag (Fagus) 2 specii, arţar (Acer) 3 specii, păr pădureţ (Pyrus pyraster), păr dobrogean (Pyrus elaeagrifolia), măr pădureţ (Malus silvestris), sâmbovină dobrogeană (Celtis glabrata), nuc (Juglans regia), mălin alb (Prunus padus), vişin turcesc (Prunus mahaleb), cireş de pădure (Cerasus avium), sorb (Sorbus torminalis) etc., precum şi numeroase specii arbustive: alun (Corylus avellana), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), salbă moale (Euonymus europaea), salbă râioasă (Euonymus verrucosus), soc (Sambucus nigra), păducel păros (Crataegus pentagyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), caprifoi sau mâna Maicii Domnului (Lonicera caprifolium), scumpie (Cotinus coggygria), dârmoz (Viburnum lantana), paliur sau spinul lui Cristos (Paliurus spina-christi), măceş (Rosa canina), tăvalgă (Spiraea crenata) etc.

Quercus pubescens

Stejar pufos (Quercus pubescens)

   Arboretele din Munţii Măcinului se evidenţiază prin marea diversitate biologică a speciilor lemnoase şi caracterul natural al ecosistemelor forestiere pe o suprafaţă extinsă (42% arborete naturale fundamentale) care au în compoziţie specii autohtone locale, în care se regăsesc majoritatea speciilor ameninţate cu dispariţia. În compozitia generală a pădurilor găsim o participare ridicată a teiului 36%, carpenului 12% şi cărpiniţei 7%, în detrimentul speciilor principale de bază, goruni şi stejari, care au fost în trecut recoltaţi prioritar şi selectiv. Cu toate că o parte din păduri au compoziţia şi structura normală modificate, acestea conservă speciile erbacee locale, reprezentative pentru stepa pontică a Dobrogei, care în România nu se mai găseşte decât pe suprafeţe mici şi dispersate.

Arbori

Arbori

   Cele mai răspândite fitogeneze forestiere sunt ale pădurilor vest-pontice sau a pădurilor xerotermofile, urmate de pădurile moesic vest-pontice sau pădurile mezofile.
   Între 150-250 m se găsesc pădurile xerotermofile care sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) în asociatie cu gârniţa (Quercus frainetto) şi stejarul pufos (Quercus pubescens). Se mai întâlnesc: teiul argintiu (Tilia tomentosa), cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), jugastrul (Acer campestre), sorbul (Sorbus terminalis), părul pădureţ (Pyrus pyraster), cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) şi scumpia (Cotinus coggygria). Acest areal constituie fragmente ale unui etaj de vegetaţie mai extins în trecut, etajul pădurii submediteraniene.

Sorbus torminalis

Sorb (Sorbus torminalis)

Cornus mas

Corn (Cornus mas)

   Pătura erbacee este reprezentată de specii sudice: brei ovat (Mercurialis ovata), bujor de pădure  (Paeonia peregrina), tătăneasă (Symphytum tauricum), umbra iepurelui (Asparagus verticillatus), rogoz sudic (Carex hallerana) etc. în asociaţie cu graminee de pădure: obsiga de pădure (Brachypodium sylvaticum), golomăţ (Dactylis poligama), mărgică (Melica uniflora).

Paeonia peregrina

Bujor de pădure (Paeonia peregrina)

Symphytum tauricum

Tătăneasă (Symphytum tauricum)

   La altitudini mai înalte între 250 şi 400 m este cuprins etajul pădurilor mezofile care sunt alcătuite din: gorun (Quercus petraea) în asociaţie cu teiul argintiu (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus glabra), teiul pucios (Tilia cordata), teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos), carpenul (Carpinus betulus) şi jugastrul (Acer campestre), local apare si fagul (Fagus sylvatica). Tot aici mai cresc şi diverse specii de arbuşti: alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna), salba râioasă (Euonymus verrucosa), iedera (Hedera helix) etc.

Corylus avellana

Alun (Corylus avellana)

   Pătura erbacee este slab dezvoltată şi este reprezentată de: golomăţ (Dactylis poligama), obsiga de pădure (Brachypodium sylvaticum), cerenţel (Geum urbanum), creasta cocoşului (Polyganatum latifolium), toporaş (Viola odorata) în asociaţii cu specii mediu europene: vinariţa (Galium odoratum), leurda (Allium ursinum), rogozul palmat (Carex digitata), paştiţa galbenă (Anemone ranunculoides), untişorul (Ranunculus ficaria), colţişorul (Cardamine bulbifera), brei (Mercurialis perennis), etc. În vecintatea silvostepei pătura erbacee este dominată de specii sudice: samaldâr (Nectaroscordum siculum), barba împăratului sau floarea cununii (Lychnis coronaria), bărbuşoară sau tunicea (Arabis turrita), mărgeluşa purpuriu-albăstruie (Lythospermum purpureo-coeruleum).

Viola odorata

Toporaşi (Viola odorata)

Nectaroscordum siculum

Samaldâr (Nectaroscordum siculum)

Lythospermum purpureo coeruleum

Mărgeluşa purpuriu-albăstruie (Lythospermum purpureo-coeruleum)

   Lizierele de pădure sunt formate dintr-un amestec de vegetaţie cu specii care aparţin atât pajiştilor cât şi tufărişurilor şi rariştilor de pădure: rogozul mărunt (Carex praecox), avrămeasa (Ajuga laxmannii), degetarul lânos (Digitalis lanata), păducelul (Crataegus monogyna), păducelul păros (Crataegus pentagyna), măceşul (Rosa canina), părul pădureţ (Pyrus pyraster), stejarul pufos (Quercus pubescens), cărpiniţa (Carpinus orientalis). 

Crataegus monogyna

Păducel (Crataegus monogyna)

Crataegus pentagyna

Păducel păros (Crataegus pentagyna)

Pyrus pyraster

Păr pădureţ (Pyrus pyraster)

   Pe o suprafaţă redusă, în zona grohotişurior granitice, a fost identificată o asociaţie vegetală unică în ţară, având ca specii caracteristice sâmbovina dobrogeană (Celtis glabrata) şi talpa leului (Gymnospermium altaicum).

Celtis glabrata

Sâmbovină dobrogeană (Celtis glabrata)

Gymnospermium altaicum

Talpa leului (Gymnospermium altaicum)

   Vegetaţia de stâncărie e specifică culmilor, versanţilor şi terenurilor pietroase cu substrat format din şisturi şi granite. Este prezentă pe culmile Bugeacului, Cheia, Pricopanului, Greci sau Priopcea, unde se întâlnesc numeroase specii pontice rare cunoscute în flora României numai din Dobrogea: garofiţa pitică de stânca (Dianthus nardiformis), clopoţelul dobrogean (Campanula romanica) endemism dobrogean, specie vulnerabilă, miliţeaua dobrogeana (Silene compacta), merinana (Moehringia grisebachii) etc.

Campanula romanica

Clopoţel dobrogean (Campanula romanica)

Moehringia grisebachii

Merinana (Moehringia grisebachii)

   Alte specii specifice vegetaţiei saxicole sau terenurilor pietroase frecvente în zonă sunt: ciucuşoara de stâncă (Alyssum saxatile), feriga dulce (Polypodium vulgare), straşnicul (Asplenium trichomanes), ruginiţa (Asplenium ruta-muraria), feriga de piatră (Cystopteris fragilis), sincerica (Scleranthus perennis), urechelniţa (Sempervivum zeleborii), iarba de şoaldină (Sedum acre), iarba grasă (Sedum telephium ssp. maximum), cimbrişorul dobrogean (Thymus zygioides) etc.

Alyssum saxatile

Ciucuşoară de stâncă (Alyssum saxatile)

Sempervivum zeleborii

Urechelniţă (Sempervivum zeleborii)

Sedum acre

Iarbă de şoaldină (Sedum acre)

Thymus zygioides

Cimbrişor de stâncă (Thymus zygioides)

   Vegetaţia zonelor umede este localizată în zona izvoarelor, de-a lungul cursurilor de apă (majoritatea acestora fiind temporare), în micile bazine acvatice de pe valea Luncaviţei la „Cetăţuia“ şi în Lacul Horia. Speciile caracteristice zonelor umede sunt: trestia (Phragmites australis), papura îngustă (Typha angustifolia), papura lată (Typha latifolia), buzduganul apei (Sparganium ramosum), mana de apă (Glyceria plicata), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), troscotul de baltă (Polygonum amphibium), izma broaştei (Mentha aquatica), zârna (Solanum nigrum), cinci degete (Potentilla reptans), pipirgul (Eleocharis palustris), rugina (Juncus inflexus), răchitanul (Lythrum salicaria) etc. Din cauza climatului arid, vegetaţia zonelor umede este întâlnită pe suprafeţe reduse. Prezenţa speciei ameninţate Lythrum thymifolia sporeşte valoarea naţională a acestor habitate.

Lythrum salicaria

Răchitan (Lythrum salicaria)

   Vegetaţia ruderală şi segetală este bine reprezentată în Munţii Măcinului, deoarece zona a fost folosită timp îndelungat ca păşune, iar acumularile de substanţe organice sunt mari, mai ales pe locurile unde au staţionat animalele. Bozul (Sambucus ebulus) este una din speciile ruderale care creşte pe locul fostelor stâni. Pe islazuri şi margini de drumuri apare: rocoina (Stellaria media), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), urda vacii (Lepidium draba), laptele câinelui (Euphorbia nicaeensis), romaniţa puturoasă (Anthemis cotula), scaieţii (Dipsacus laciniatus), scaiul dracului (Eryngium campestre), etc. În semănături se întâlneşte: muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), pălămida (Cirsium arvense), neghina (Agrostemma githago), macul de câmp (Papaver dubium), macul roşu (Papaver rhoeas) şi altele.

Chelidonium majus

Rostopască (Chelidonium majus)

Nigella arvensis

Negruşcă (Nigella arvensis)

   La constituirea şi echilibrul ansamblurilor vegetale participă numeroase specii de bacterii, ciuperci şi plante inferioare, care ocupă diferite poziţii în structura vegetaţiei. Pe scoarţa arborilor sau suprafaţa stâncilor se găsesc muşchi, licheni, alge sau ciuperci, iar în litieră şi sol trăiesc mai ales ciupercile şi bacteriile care realizează decompunerea materiei organice moarte.

Briofite

   Briofite (muşchi)

   Fauna

   Fauna prezentă în Munţii Măcinului este una extrem de bogată şi de interesantă. Datorită complexităţii habitatelor şi numărului mare de asociaţii vegetale prezente în zonă, fauna este caracterizată printr-o mare diversitate şi o complexitate nemaiîntâlnită în alte zone ale Dobrogei. Studiile şi cercetările efectuate în regiunea Munţilor Măcin au identificat în perimetrul acestora şi în zonele învecinate peste 2000 de specii de insecte, arahnide, miriapode şi gasteropode, precum şi un număr important de specii de amfibieni, reptile, păsări şi mamifere.  
   În funcţie de relief şi de zonele de vegetaţie, în Munţii Măcinului pot fi identificate trei tipuri majore de faună:
   – fauna specifică zonelor saxicole;
   – fauna silvicolă;
   – fauna zonelor cu vegetaţie de stepă.
   Între aceste trei tipuri principale pot apărea interferenţe, ceea ce generează o mare diversitate de tipuri ecologice în anumite zone.
   Din punct de vedere al biodiversităţii, zona de vest şi mai ales de sud-vest a munţilor are cea mai ridicată şi totodată cea mai interesantă prezenţă faunistică. Gradul mare de fragmentare al habitatelor de pe partea vestică, între Greci şi Cerna, zonele stâncoase alternând cu pante cu vegetaţie ierboasă sau cu văi adânci au dus la formarea unei faune reprezentative pentru Munţii Măcin.
   Zonele centrale, acoperite cu vegetaţie forestieră compactă adăpostesc pe de altă parte, o gamă largă de specii caracteristice zonelor deluroase şi montante. Unele specii de insecte prezente aici sunt extrem de importante sub aspect ecologic, ele reprezentând practic ultimii exponenţi ai faunei de climă mai rece şi mai umedă, care a caracterizat acum 10.000 de ani nordul Dobrogei.
   În Munţii Măcinului se întâlnesc aproximativ 30 de specii de gasteropode (pulmonate terestre), cea mai mare parte din acestea, adaptate habitatelor silvicole sau saxicole (acestea din urmă având o largă răspândire). Melcul de pădure (Helix pomatia), melcul austriac (Cepaea vindobonensis), Vallonia costata, Chondrula microtragus, Pomatias elegans etc. sunt câteva din speciile destul de răspândite în această zonă.

Helix pomatia

Melcul de pădure (Helix pomatia)

Cepaea vindobonensis

Melcul austriac (Cepaea vindobonensis)

   Miriapodele sunt bine reprezentate, cu specii relativ numeroase şi efective importante în anumite zone (Polydesmus complanatus, Megaphyllum unilineatum, Geophilus insculptus, Scolopendra cingulata, Lithobius forficatus, Cryptops parisi, Schendyla nemorensis, etc.). Deși nu sunt considerate periculoase pentru om, multe specii produc secreții toxice, iar muşcătura poate fi dureroasă.

Scolopendra cingulata

Cârcâiac (Scolopendra cingulata)

   Arahnidele reprezintă cel de-al doilea mare grup de artropode terestre după insecte, fiind răspândite în toate tipurile de habitate. Speciile indentificate în Munţii Măcinului aparţin grupurilor Opiliones, Araneae şi Acari.
   În Munţii Măcinului, grupul araneelor nu a fost abordat încă prin studii sistematice. Singurele date referitoare la păianjeni se referă la întreg teritoriul Dobrogei. Sunt menţionate peste 450 de specii (Atypidae, Lyniphiidae, Araneidae, Lycosidae, Salticidae, Theridiidae, Thomisidae, etc.), din care o mare parte au fost observate şi în cuprinsul arealelor stepice, silvicole sau saxicole din Munţii Măcin.

Argiope bruennichi

Argiope bruennichi

Argiope lobata

Argiope lobata

Araneus angulatus

Araneus angulatus

   Cei mai mulţi păianjeni nu sunt periculoşi pentru om. Majoritatea sunt prea mici pentru a pătrunde pielea umană, totuşi există şi specii periculoase. Văduva neagră (Latrodectus tredecimguttatus), un păianjen care trăieşte şi în Munţii Măcinului, poate muşca omul  atunci când se simte ameninţat. Muşcătura nu este mortală dar provoacă dureri.

Latrodectus tredecimguttatus

Văduva neagră (Latrodectus tredecimguttatus)

   Dintre speciile de acarieni din Munţii Măcinului, cele mai cunoscute şi din păcate destul de răspândite sunt căpuşele (Dermacentor reticulatus, Hyalomma marginatum, Ixodes ricinus, Rhipicephalus sanguineus etc.).
   Insectele sunt reprezentate în fauna Munţilor Măcin de peste 1500 de specii, din care în jur de 1050 specii de lepidoptere (fluturi), iar cercetările entomologice recente au scos la iveală încă 14 specii noi pentru România şi 3 specii noi pentru ştiinţă. Dintre speciile rare şi protejate pe plan naţional sau mondial sunt prezente aici lepidopterele – Polia cherrug (endemism descris numai în această zonă), Chersotis laeta macini, Chersotis fibriola niculescui, Callimorpha quadripunctaria şi coleopterul – Morimus funereus.

Morimus funereus

Croitorul cenuşiu (Morimus funereus)

   În Munţii Măcinului studii extinse s-au efectuat numai asupra câtorva grupe taxonomice (Lepidoptera, Orthoptera şi Coleoptera). Există însă grupe mari de insecte (Homoptera, Heteroptera şi în special Hymenoptera şi Diptera), pentru care datele existente sunt extrem de lacunare.
   Prezenţa termitelor a fost semnalată în mai multe zone ale munţilor, dar comportamentul lor nocturn le face extrem de greu detectabile. Prezenţa lor indică ecosisteme mature cu diversitate ridicată. Grupul este reprezentat printr-o singură specie (Reticulitermes lucifugus).

Reticulitermes lucifugus

Termite (Reticulitermes lucifugus)

   Ortopterele (greierii, cosaşii şi lăcustele) sunt reprezentate prin circa 100 de specii, care domină habitatele cu plante ierboase şi cele de lizieră. Printre ortopterele cele mai reprezentative din această regiune se găsesc: greierele împroşcător (Bradyporus dasypus), căluşelul (Decticus verrucivorus), cosaşul verde (Tettigonia viridissima), cosaşul de stepă (Saga pedo) etc.

Bradyporus dasypus

Greierele împroşcător (Bradyporus dasypus)

Saga pedo

Cosaşul de stepă (Saga pedo)

   Numărul mare de habitate xeroterme face ca între homopterele (afidele şi cicadele) din Munţii Măcinului să se regăsească specii mediteraneene sau ponto-caspice puţin cunoscute în România (Tibicina haematodes, Lyristes plebejus, Cicada orni).

Tibicina haematodes

Cicada (Tibicina haematodes)

   Hemipterele (ploşniţele) au fost cercetate de unii specialişti, care s-au mărginit însă la partea de vest a munţilor. Sunt citate circa 180 specii (Cydnidae, Scutelleridae, Pentatomidae, Coreidae, Lygaeidae, Reduviidae, Miridae, etc.).
   Coleopterele (gândacii) sunt un grup care a beneficiat de studii relativ aprofundate în această zonă. Prin cele 350 de specii citate (Calosoma inquisitor, Carabus graecus morio, Carabus cancellatus, Meloe proscarabeus, Gnaptor spinimanus, Osmoderma eremita, Oryctes nasicornis, Cetonia aurata, Lucanus cervus, Cerambyx cerdo, Morimus funereus, Rosalia alpina, etc.), coleopterele reprezintă unul din cele mai importante grupuri, pentru diversitatea ecologică a entomofaunei Munţilor Măcin.

Carabus graecus morio

Carabus graecus morio

Carabus cancellatus

Carabus cancellatus

Gnaptor spinimanus

Gnaptor spinimanus

   Neuropterele sunt un grup de insecte care nu a fost studiat încă în Munţii Măcinului. Identificarea în premiera pentru această zonă a unor specii rare de origine mediteraneană ca Mantispa styriaca sau de origine silvicolă, caracteristice unor zone cu climat mai umed ca Osmylus fulvicephalus, face acest grup extrem de atractiv.

Mantispa styriaca

Mantispa styriaca

Osmylus fulvicephalus

Osmylus fulvicephalus

   Cele peste 1050 de specii de lepidoptere (fluturii şi moliile) identificate în Munţii Măcinului, (Ammobiota festiva, Arctia villica, Callimorpha quadripunctaria, Saturnia pyri, Issoria lathonia, Argynnis paphia, Iphiclides podalirius, Papilio machaon, Parnassius mnemosyne, Zerynthia polyxena, etc), arată că acest grup a fost de departe cel mai bine studiat. Cu toate acestea, descoperirea unor specii care lipsesc din listele taxonomice, este un semnal că şi acest grup mai oferă încă surprize interesante.

Argynnis paphia

Arginie mare de pădure (Argynnis paphia)

Iphiclides podalirius

Coada rândunicii (Iphiclides podalirius)

Parnassius mnemosyne

Apolonul negru (Parnassius mnemosyne)

   Pe teritoriul Munţilor Măcin, dipterele (muştele, tăunii şi ţânţarii) nu au beneficiat încă de studii de specialitate, totuşi diferitele cercetări ale entomofaunei desfăşurate în această zonă menţionează un număr important de specii (Tipulidae, Asilidae, Bombyliidae, Calliphoridae, Muscidae, etc.).
   Hymenoptera (viespile, albinele şi furnicile) este un grup vast, cu specii numeroase (Andricus kollari, Delta unguiculatum, Polistes nimpha, Paravespula germanica, Vespa crabro, Xilocopa violacea, Aphaenogaster subterranea, Myrmica lobicornis, etc.), observate şi menţionate întâmplător în regiunea Munţilor Măcin, unde nu au fost încă studiate de specialişti.

Vespa crabro

Gărgăune (Vespa crabro)

   În perimetrul Munţilor Măcin şi în imediata lor vecinătate au fost identificate 11 specii de amfibieni (Triturus vulgaris, Triturus dobrogicus, Bombina bombina, Pelobates fuscus, Hyla arborea, Rana dalmatina, Rana lessonae, Rana esculenta, Rana ridibunda, Bufo bufo, Bufo viridis), a căror prezenţă este indispensabil legată de existenţa zonele umede. Broasca râioasă cenuşie (Bufo bufo), reprezintă un relict glaciar în această zonă, deşi este relativ comună în zonele colinare şi montane din România. De asemenea broasca roşie de pădure (Rana dalmatina) are o distribuţie limitată în Dobrogea (numai în vecinătatea sud-estică a Munţilor Măcin), fiind un relict care demonstrează vechimea pădurilor din regiune.

Bufo bufo

Broasca râioasă cenuşie (Bufo bufo)

Rana dalmatina

Broasca roşie de pădure (Rana dalmatina)

Hyla arborea

Brotăcelul (Hyla arborea)

   Cele 12 specii de reptile înregistrate în zona Munţilor Măcin aparţin grupelor Testudines (ţestoase) – Testudo graeca ibera şi Squamata (şerpi şi şopârle) – Ablepharus kitaibelli stepaneki, Anguis fragilis, Lacerta viridis, Lacerta trilineata dobrogica, Podarcis tauricus, Natrix natrix, Coronella austriaca, Dolichophis caspius, Elaphe longissima, Elaphe sauromates, Vipera ammodytes montandoni.

Testudo graeca ibera

Ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca ibera)

Lacerta viridis

Guşterul (Lacerta viridis)

Podarcis taurica

Şopârla de stepă (Podarcis taurica)

   Speciile diferă mult ca abundenţă, densitate şi cerinţe de habitat. Cele mai numeroase efective sunt înregistrate de şopârla de stepă (Podarcis taurica), guşterul comun (Lacerta viridis) şi ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca ibera). Raritatea unor specii se explică prin absenţa habitatelor favorabile, cu cerinţe de umiditate sporită, cazul şarpelui de sticlă (Anguis fragilis) sau este urmarea activităţii umane, care a decimat efectivele balaurului dobrogean (Elaphe sauromates) şi ale viperei cu corn (Vipera ammodytes montandoni).

Vipera ammodytes montandoni

 Vipera cu corn dobrogeană (Vipera ammodytes montandoni)

Elaphe sauromates

Balaurul dobrogean (Elaphe sauromates)

   Ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca ibera), balaurul dobrogean (Elaphe sauromates), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima), coluberul (Dolichophis caspius), vipera cu corn (Vipera ammodytes montadoni), guşterul vărgat dobrogean (Lacerta trilineata dobrogica) şi şopârliţa de frunzar (Ablepharus kitaibelli stepaneki) sunt specii strict protejate şi este interzisă orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor aflate în mediul lor natural.
   Varietatea de ecosisteme terestre, forestiere sau stâncoase, combinate cu prezenţa unor ecosisteme acvatice din apropiere, oferă în Munţii Măcinului, condiţii favorabile pentru existenţa unui număr mare de specii şi exemplare de păsări. Munţii Măcinului reprezintă de asemenea  o verigă importantă a căilor de migraţie care urmează cursurile râurilor Prut şi Siret. Foarte multe berze şi numeroase alte păsări migratoare tranzitează acest coridor. Tot aici se găseşte cea mai importantă zonă de cuibărit din Dobrogea pentru păsările de pradă. În stâncăriile din Munţii Măcinului cuibăreşte şoimul dunărean (Falco cherrug), una din cele mai periclitate specii din România. O altă specie rară care cuibăreşte aici (cu efective destul de reduse) este şorecarul mare (Buteo rufinus).

Falco cherrug

Şoimul dunărean (Falco cherrug)

Buteo rufinus

Şorecarul mare (Buteo rufinus)

   În cuprinsul Munţilor Măcin au fost identificate 181 de specii de păsări care trăiesc, tranzitează sau apar în mod accidental.
   Între speciile de păsări observate în regiunea Munţilor Măcin se regăseşte un număr important de răpitoare: acvila ţipătoare mare (Aquila clanga), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila pitică (Hieraaetus pennatus), şerparul (Circaetus gallicus), şorecarul comun (Buteo buteo), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), vânturelul roşu (Falco tinnunculus), viesparul (Pernis apivorus), etc. Munţii Măcinului formează cel mai important punct de concentrare al migraţiei păsărilor de pradă cunoscut până în prezent. Terenurile agricole şi păşunile oferă posibilităţi de hrănire pentru răpitoarele aflate în migraţie, iar pădurile sunt folosite ca loc de înnoptare.

Circaetus gallicus

Şerparul (Circaetus gallicus)

Falco tinnunculus

Vânturelul roşu (Falco tinnunculus)

   Speciile reprezentative zonelor stepice, cu stâncării şi pietrişuri una dintre cele mai importante şi caracteristice habitate din Munţii Măcinului sunt: ciocârlia de pădure (Lullula arborea), pietrarul negru (Oenanthe pleschanka), mierla de piatră (Monticola saxatilis) şi presura de grădină (Emberiza hortulana), care au efective importante în regiune. Pietrarul negru în România, cuibăreşte numai în Dobrogea.

Oenanthe pleschanka

Pietrarul negru (Oenanthe pleschanka)

Monticola saxatilis

Mierla de piatră (Monticola saxatilis)

   Cele mai comune specii de stepă sunt: ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), fâsa de câmp (Anthus campestris), sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio) şi presura sură (Miliaria calandra). Caracteristice stepei de aici sunt şi cele două specii de pietrar: pietrarul sur (Oenanthe oenanthe) şi cel răsăritean (Oenanthe isabellina), acesta existând la limita vestică a arealului mondial. Efective însemnate de pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus), cuibăresc în păşunea de la Greci, Dealurile Bujoarelor şi cele două zone cu stepe de lângă Cerna.

Burhinus oedicnemus

Pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus)

   Zonele stepice cu copaci răzleţi sau graniţa dintre stepă şi pădure (silvostepa) sunt locuri prielnice pentru: dumbrăveancă (Coracias garrulus), piţigoiul de livadă (Parus lugubris) şi sfrânciocul cu cap roşu (Lanius senator), care cuibăresc doar în Dobrogea sau numai în câteva locuri sudice din ţară.

Coracias garrulus

Dumbrăveanca (Coracias garrulus)

   Cele mai comune specii de pădure sunt: ghionoaiele şi ciocănitorile (Picus canus, Picus viridis, Dryocopus martius, Dendrocopos major, Dendrocopos medius), ţicleanul (Sitta europaea), cinteza (Fringilla coelebs), piţigoiul mare (Parus major), măcăleandrul (Erithacus rubecula), pitulicea mică (Phylloscopus collybita) şi sturzul cântător (Turdus philomelus).

Sitta europaea

Ţicleanul (Sitta europaea)

Parus major

Piţigoiul mare (Parus major)

   Un caz interesant este prezenţa ciocănitorii cu spate alb (Dendrocopos leucotos), care are o populaţie cuibăritoare izolată în Valea Fagilor. În mod normal specia preferă pădurile montane (făgetele), aflate la peste 600 m altitudine, astfel că cea mai apropiată populaţie se găseşte în Carpaţi.

Dendrocopos leucotos

Ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopos leucotos)

   Cristelul de câmp (Crex crex) cuibăreşte în pajiştile umede din Valea Taiţa. Prezenţa sa este importantă, fiindcă specia cuibăreşte rar în Dobrogea.

Crex crex

Cristelul de câmp (Crex crex)

   Alte specii de păsări identificate în Munţii Măcinului sunt: buha (Bubo bubo), ciuful de pădure (Asio otus), corbul (Corvus corax), coţofana (Pica pica), gaiţa (Garrulus glandarius), sticletele (Carduelis carduelis), câneparul (Carduelis cannabina), florintele (Carduelis chloris), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes), porumbelul gulerat (Columba palumbus), prigoria (Merops apiaster), prepeliţa (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix), etc. Între speciile menţionate ca accidentale se regăsesc: vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus) şi hoitarul (Neophron percnopterus).

Garrulus glandarius

Gaiţa (Garrulus glandarius)

Merops apiaster

Prigoria (Merops apiaster)

Perdix perdix

Potârnichea (Perdix perdix)

   Prezenţa spaţiilor deschise şi mai ales a celor mai extinse păduri din Dobrogea, crează condiţii favorabile pentru existenţa celor 47 de specii de mamifere identificate în Munţii Măcinului şi în zonele învecinate.
   Căpriorul (Capreolus capreolus), o specie relativ comună în Munţii Măcinului, atinge pe alocuri densităţi apreciabile. Cerbul (Cervus elaphus) cel mai impunător reprezentant al faunei României a fost observat în lungul văilor împădurite dintre localităţile Cerna, Hamcearca şi Balabancea. Mistreţul (Sus scrofa) cu efective în continuă creştere, este frecvent întâlnit.

Capreolus capreolus

Căpriorul (Capreolus capreolus)

Sus scrofa

Mistreţul (Sus scrofa)

   Dintre canide, semnificative sunt populaţiile de şacal (Canis aureus), principalul prădător din această zonă şi vulpe (Vulpes vulpes), care are un rol important în controlul rozătoarelor. Lupul (Canis lupus), este considerat dispărut din Munţii Măcinului încă din anii 1957-1960, totuşi ocazional, au fost identificate urme ale unor exemplare izolate, aflate probabil în tranzit.

Canis aureus

Şacalul (Canis aureus)

   Animal crepuscular şi nocturn, pisica sălbatică (Felis silvestris) se întâlneşte în pădurile dintre satele Greci, Luncaviţa şi Hamcearca.

Felis silvestris

Pisica sălbatică (Felis silvestris)

   Jderul de piatră (Martes foina) a fost semnalat în locurile cu stâncării împădurite. Nevastuica (Mustela nivalis) a fost observată de-a lungul văilor Cetăţuia şi Fagilor. Arii mari de răspândire are dihorul (Mustela putorius), întâlnit atât în perimetrul Munţilor Măcin cât şi în apropierea localităţilor din vecinătate. Mai rari şi mai puţin remarcaţi sunt dihorul pătat (Vormela peregusna) şi dihorul de stepă (Mustela eversmannii). Bursucul (Meles meles), un animal retras cu activitate preponderent nocturnă, are o prezenţă tot mai rară, mulţi indivizi fiind omorâţi pe motiv că fac pagube în culturile agricole.

Martes foina

Jderul de piatră (Martes foina)

Vormela peregusna

Dihorul pătat (Vormela peregusna)

Meles meles

Bursucul (Meles meles)

   Între speciile de rozătoare se regăsesc: şoarecele berc (Microtus arvalis), şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus), şoarecele de câmp (Apodemus agrarius), şoarecele de mişună (Mus spicilegus), şoarecele dungat de stepă (Sicista subtilis), grivanul dobrogean (Mesocricetus newtoni), popândăul (Spermophilus citellus) – foarte important în ecosistem pentru existenţa păsărilor de pradă, pârşul de copac (Dryomys nitedula) şi orbetele (Spalax leucodon).

Spermophilus citellus

Popândăul (Spermophilus citellus)

   În spaţiile deschise (islazuri cu tufişuri, terenuri cultivate), iepurele (Lepus europaeus) are efective mari.

Lepus europaeus

Iepurele (Lepus europaeus)

   Mai trăiesc în Munţii Măcinului: ariciul (Erinaceus concolor), cârtiţa (Talpa europaea), chiţcanii (Sorex araneus, Sorex minutus, Neomys fodiens, Crocidura suaveolens) şi mai multe specii de lilieci (Rhinolophus ferrumequinum, Rhinolophus mehelyi, Myotis myotis, Myotis blythi, Myotis emarginatus, Plecotus auritus, Nyctalus noctula, Pipistrellus pipistrellus, Pipistrellus nathusii, Miniopterus schreibersii, Eptesicus serotinus).

Rhinolophus mehelyi

Liliacul românesc (Rhinolophus mehelyi)

Myotis blythi

Liliacul cu aripi mici (Myotis blythi)

   Rezervaţii şi arii protejate

   Munţii Măcinului, în totalitatea lor o zonă protejată, cuprind sau au în vecinătate, o serie de locuri unice, naturale (Pădurea „Valea Fagilor“, „Cheile Chediului“, Rezervaţia naturală „Chervant-Priopcea“, Locul fosilifer „Dealul Bujoarele“) sau antropice („Lacul Iacobdeal“), care impun un grad ridicat de protecţie ecologică, pentru conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului peisagistic (specii de faună sau asociaţii vegetale rare sau localizate,  formaţiuni geologice şi paleontologice importante).

   Lacul Iacobdeal

   Lacul Iacobdeal numit de localnici „La fântâna“ este un lac antropic, format într-o cuvetă rezultată din extragerea granitului. Se află pe raza comunei Turcoaia, într-o fostă carieră de piatră de pe versantul estic al dealului omonim.  
   Accesul spre lac: drumul naţional 22D Măcin – Cerna, drumul judeţean 222H spre comuna Turcoaia – 2,5 km până la prima intersecţie, apoi spre stânga aproximativ 3 km. De aici (lacul nu este vizibil) încă 200 metri la dreapta pe un drum local care urcă uşor. Punct de reper: construcţiile dezafectate ale fostei cariere.
   Lacul poate fi inclus în aria obiectivelor turistice din Munţii Măcinului, datorită modului său de formare, unic în ţară.
   Zona acoperită cu apă a fost un punct de extracţie a unui granit foarte dur. Prin exploatarea rocii din cariera s-a ajuns în adâncul masivului granitic, atingându-se un filon feldspatic, greu de prelucrat. De aici necesitatea excavării a două galerii în masa pietroasă. În timpul lucrărilor, prin dinamitare, a fost eliberat un strat acviver cu debit bogat, aflat sub presiune, care a răbufnit în lungul excavaţiilor şi a umplut cuveta carierei.

Lacul Iacobdeal

Lacul Iacobdeal

Lacul Iacobdeal

   „La fântâna“ este un lac care nu are legătură cu nici o altă unitate acvatică. În el nu se varsă nici o apă curgătoare şi nu are nici un canal de scurgere spre Dunăre. Roca granitică care îl înconjoară, îi confera un aspect de „căldare“ asemănătoare unui lac glaciar.
   Alimentarea lacului cu apă are două căi: subterană, din izvoare al căror număr nu este cunoscut; de la suprafaţă, din precipitaţii  (ploi, topirea zăpezii). Volumul apei din lac este influenţat de climatul arid şi de aportul de apă venit din izvoare. Nivelul apei determină adâncimea, estimată la peste 20 metri. La nivel maxim suprafaţa lacului poate ajunge până la un ha.
   Roca granitică pe care s-a format, alcătuită din cuarţ, feldspat şi mică, dar şi cu un oarecare conţinut de radon, face ca apa lacului să aibă o radioactivitate ceva mai ridicată, astfel că elementele ce constituie vegetaţia şi fauna acvatică sunt sărace. Deşi se află în apropierea Dunării, aici nu creşte stuful, papura, pipirigul sau lintiţa iar fauna piscicolă este redusă, în ciuda faptului că populările cu peşte au fost făcute în mod repetat.
   Lacul are malurile din piatră, cu pereţi abrupţi din granit, sau cu pământ amestecat cu pietriş fin. Malul stâncos este străbătut de o grotă care ajunge până la apă. Exploatările vechi de piatră care îl înconjoară şi vegetaţia săracă de stepă, crează un peisaj auster în contrast cu lipezimea apei şi culoarea sa verde-smarald (apare în filmul „Aferim“ și în videoclipul melodiei „Strigă“, interpretată de Puya și Inna).
   Unii localnicii adapă aici vitele şi oile, iar vara vin la scăldat, folosind promotoriul stâncos pentru sărituri. Pescuitul este interzis. Lacul face obiectul unui contract de concesiune.

   Populaţia şi aşezările

   Modul de viaţă şi ocupaţiile oamenilor din aşezările învecinate Munţilor Măcin se desfăşoară în strânsă legătură cu pajiştile, pădurea, muntele şi de asemenea cu zonele umede învecinate Dunării. Locuitorii satelor folosesc resursele naturale pentru produsele necesare gospodăriilor: lemnul, stuful, nutreţ pentru animale, produse ale pădurii (plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci etc.).  
   Multe din formele tradiţionale de viaţă şi muncă s-au menţinut. Caii şi măgarii sunt în continuare folosiţi ca mijloace de transport sau pentru munca câmpului.

Ocupatii traditionale

Ocupatii traditionale

În localităţile din împrejurimile Munţilor Măcin, caii şi măgarii sunt frecvent folosiţi pentru transportul produselor necesare gospodăriilor

   Majoritatea familiilor din aceste localităţi se ocupă cu agricultura (culturi cerealiere, legumicultură, pomi fructiferi, viţă de vie), creşterea animalelor (cabaline, ovine, porcine), apicultura, iar cei din vecinătatea Dunării cu pescuitul.

Culturi agricole

Culturi agricole în Depresiunea Greci

Stana la poalele Bugeacului

Stână la poalele Bugeacului

Turma de oi in Valea Cozluk

Turma de oi în Valea Cozluk

Stuparit

Stupărit în Munţii Măcinului

Braconierul

Braconierul

   O resursă economică importantă pentru localităţile din vecinătatea Munţilor Măcin, dar cu impact negativ asupra biodiversităţii şi peisajului, este exploatarea granitului, în carierele de la Măcin (Culmea Pricopanului), Turcoaia (Iacobdeal, Iglicioara), Cerna (Piatra Roşie, Bujorul Bulgăresc). În trecut granitul a fost extras de pietrari aduşi din Italia şi a fost folosit la pilele podului de la Cernavodă sau pentru pavaje în Franţa, Turcia sau Germania.
   O parte a locuitorilor au un loc de muncă în diferite domenii economice şi desfăşoară activităţi în afara comunităţilor.
   În structura etnică a populaţiei localităţilor înconjurătoare, românii deţin 89,5% iar celelalte naţionalităţi (ţigani, lipoveni, ucraineni, turci şi tătari) 10,5%.
   Obiceiurile legate de diversele  evenimente religioase sau laice prezintă elemente specifice dobrogene. Marile sărbători creştine (Paşte, Crăciun, Boboteaza, Rusalii, Naşterea şi Adormirea Maicii Domnului) sau musulmane (Ramazan şi Kurban Bayram), alături de vechile tradiţii locale, ocazionate de momentele importante din viaţa fiecărui om (naşterea, nunta, înmormântarea) sau mai rar (astăzi), legate de ciclul schimbării anotimpurilor sau de activităţile tradiţionale (munca câmpului, creşterea animalelor), definesc într-o mare măsură, identitatea naţională şi culturală  a comunităţilor şi etniilor dobrogene.
   Aşezările omeneşti învecinate Munţilor Măcinului sunt concentrate în depresiuni, dealuri cu locuri mai ferite, sau pe văile râurilor. Unele din ele sunt cunoscute din cele mai îndepărtate timpuri şi reprezintă elemente de continuitate pe acest teritoriu. Localităţile reprezentative în acest sens sunt: Isaccea – Noviodunum, Măcin – Arrubium, Turcoaia – Troesmis etc.
   Gospodăriile  dobrogene sunt de factură agro-pastorală cu elemente pentru aşa numita „gospodărie cu curte dublă“ şi anume curtea casei şi oborul sau ograda animalelor (dezvoltată în spatele casei sau lateral de ea).
   În gospodăria tradiţională românească era cuprinsă casa (cu tindă, o odaie sau două şi „chelar“), „cămăruţa“ sau „polata“ (bucătăria de vară sau iarnă), pivniţa, construită în general sub hambarul unde se păstrau cerealele sau lăzile cu făină şi uneltele de lucru şi construcţiile anexe pentru adăpostirea animalelor şi depozitarea nutreţului: „damul“ (grajdul) pentru vaci, boi sau cai, „saiaua oilor“, „cocina“ pentru porci, „curnicul“ (coteţul găinilor), „samalâcul“ cu spaţii pentru pleavă şi furaje pentru iarnă, „sâsâiacul“ (pentru păstrarea ştiuleţilor de porumb) şi „şura de paie“ (în grădină).
   Grajdurile erau aşezate în majoritatea cazurilor cu faţa spre răsărit, în timp ce casa era aşezată spre celelalte puncte cardinale, cu excepţia nordului de unde sufla crivăţul.
   Casele tradiţionale cuprind o serie de elemente specifice dobrogene: camere înşiruite în stil vagon, acoperişuri în două ape, frontoane îmbogăţite cu lemn traforat, pereţii văruiţi în alb şi lemnăria vopsită în albastru sau verde. Din arhitectura caselor nu lipsea prispa. Aceasta se desfăşura, în general, pe toată faţada, dar putea continua şi pe două laturi.
   Diferitele etnii dobrogene au creat o arhitectură tradiţională variată. Astfel, întâlnim case de influenţă balcanică, specifică populaţiei bulgăreşti şi greceşti; casa lipovenească cu faţada secundară spre stradă şi fronton decorat cu motive traforate; casa nemţească lungă şi îngustă, cu acoperiş ascuţit şi cu două capete de cal cioplite în vârful frontonului, sau casele aparţinând tătarilor şi turcilor din două sau trei camere şi adăugirea, la acest tip, a altor module asemănătoare pentru întreaga familie mărită, prin căsătoria copiilor.

Casa bulgareasca

Casă bulgărească, comuna Cerna

   Materialele folosite la construcţia caselor, indiferent de populaţia căreia au aparţinut sunt piatra pentru temelie, chirpicii şi ceamurul pentru pereţi, lemnul pentru tâmplărie şi şarpantă, stuful, olana sau ţigla pentru acoperiş.

   Măcin

   Oraşul Măcin, cunoscut ca o antică şi veche aşezare umană, este situat la limita de nord-vest a judeţului Tulcea (45°14′44″ lat. nordică şi 28°7′23″ long. estică), la o distanţă de 15 km de oraşul Brăila şi la circa 80 de km de municipiul Tulcea. La nord, Măcinul se învecinează cu comuna Jijila iar la vest cu comuna Smârdan. În sud se află comuna Carcaliu, iar în sud-est comuna Greci. Este aşezat pe un platou (altitudine medie 40 m), în vecinătatea Dunării Vechi la vest şi a Munţilor Măcin (Culmea Pricopanului) la est şi nord-est. La nord şi nord-vest este străjuit de Dealul Orliga. Oraşul ocupă o suprafaţă de 65,2 km².  
   Are acces rutier dinspre Brăila (traversarea Dunării cu bacul la Smârdan), Galaţi (traversarea Dunării cu bacul la I.C. Brătianu), Tulcea (şoseaua E87), Constanţa.

Harta orasului Macin

Harta oraşului Măcin

   Populaţia (8.245 de locuitori, la recensământul din 2011, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 10.625 de locuitori) are o structură etnică mixtă, în oraş trăind 11 naţionalităţi (români 84,55%, ţigani 3,89%, turci 2,35%, ruşi-lipoveni, etc.). De asemenea există 9 culte religioase care convieţuiesc în toleranţă şi înţelegere (ortodocşi, musulmani, romano-catolici, baptişti, adventişti, penticostali, etc.).
   Economia oraşului are o structură agrar-industrială. Se cultivă cereale, iar tradiţiile industriei locale sunt legate de exploatarea pietrei şi de exploatarea şi prelucrarea lemnului de esenţă moale (salcie şi plop).
   Portul industrial Măcin are o capacitate de încărcare-descărcare (produse de carieră, cereale, lemne) de 500 mii tone/anual.
   Între societăţile comerciale care funcţionează la Măcin se numără: SC Grecale Impex SRL (articole de îmbrăcăminte), societate cu capital străin, care reprezintă totodată si cel mai mare contribuitor la bugetul local (62% din taxele colectate), SC Alcovin SRL  (având ca obiect principal de activitate producerea vinurilor – „Renatus“, „Curtea Regală“, „Pelegrin“), SC Terra Hercinica SRL (unitate de producere a apelor îmbuteliate – „Aqua Hercinica“).
   În Măcin se află Casa de Cultură, Biblioteca, precum și mai multe unități de învățământ (Școala Generală nr.1, Școala Generală „Gheorghe Banea“, Liceul Teoretic „Gheorghe Munteanu Murgoci“, Grupul Şcolar Măcin).
   Potenţialul turistic al localităţii Măcin rezidă din existenţa în teritoriul administrativ al comunităţii a Parcului Naţional „Munţii Măcinului“, dar din păcate, dotările turistice sunt puţine (Hotel Turist Măcin, Crama Dobrogeană, Restaurant „La Coco“).
   În Măcin se pot vedea ruinele Castrului roman Arrubium, Hanul vechi (monument arhitectonic edificat acum 400-500 de ani) şi Geamia „Mestan Aga“, construită în secolul al XVIII-lea.

Geamia din Macin

   Geamia „Mestan Aga“ din Măcin a fost construită în anul 1860, ca urmare a creşterii numărului populaţiei musulmane, după aşezarea în Dobrogea (1856-1859) a unor grupuri compacte de turci, pe care guvernul rus i-a obligat să emigreze, după războiului din Crimeea. Ctitor Hagi Berbet Ahmet.

   Măcinul este o aşezare care datează din secolul al III-lea î.e.n. şi se identifică cu vechiul Arrubium. Există ipoteza că numele cetății este de proveniență celtică.
   După cucerirea Dobrogei de către romani (46 e.n.), Arrubium devine reşedinţa unei unităţi romane de cavalerie (ala) formată din dardani. Se pare că în antichitate acest așezământ ar fi avut un rol religios important în viața cetăţenilor romani din aceste locuri, care îl venerau aici pe zeul Jupiter sub forma locală Arrubianus.
   Cetatea romană (castru) Arrubium este atestată pentru prima dată în anul 99 e.n. şi apoi în anul 241 e.n. de două diplome militare eliberate unor veterani. Aici au fost descoperite inscripţii „ala I Dardanorum“, „ala II Hispanorum Aravacorum“, stâlpi miliari (unul datând din timpul împăratului Diocleţian), ţigle ştampilate şi două mari tezaure monetare romane.
   Legiunea a V-a Macedonica cantonată la Troesmis în anul 106 e.n. de împaratul Traian, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, a contribuit până la dizlocarea ei din 167 e.n., în interiorul Daciei, la stabilitatea şi dezvoltarea socială şi economică a aşezării de la Arrubium.
   Existenţa cetăţii romane Arrubium este semnalată şi de alte patru documente istorice:
   – Tabula Peutingeriana, veche hartă romană, întocmită de un autor anonim, probabil în perioada 260-271 e.n.;
   – Itinerarium Antonini scris în anii 212-218 e.n., forma ajunsă la noi datând din timpul lui Diocleţian (284-305), în care sunt indicate cetăţile romane de pe malul drept al Dunării de la Turtucaia şi până la vărsarea în Marea Neagră;
   – Notitia Dignitatum, din primul sfert al secolului al V-lea  care conţine o listă a funcţiilor militare şi civile din răsăritul şi apusul Imperiului Roman;
   – Cosmographia, o descriere a lumii făcută în secolul al VII-lea de geograful din Ravenna.
   După distrugerile provocate de invaziile carpo-gotice de la jumătatea secolului al III-lea, cetatea se reface, dar, începând din secolul al V-lea informaţiile devin sărace pentru Arrubium. Urmează perioada de tăcere a izvoarelor istorice, când fortificaţia de la Arrubium a fost probabil părăsită pentru o perioadă de timp, asemenea celorlalte cetăţi şi aşezări de pe malul drept al Dunării, în urma atacurilor slavilor şi avarilor de la sfârşitul secolului al IV-lea.
   Izvoarele arheologice atestă aici o revenire şi o locuire intensă, în perioada târzie a stăpânirii Imperiului Bizantin din secolele X-XIII.
   În evul mediu, oraşul dezvoltat pe ruinele vechiului Arrubium, va purta numele de Măcin şi va juca un rol important în viaţa economică şi administrativă a provinciei. Unii istorici au localizat aici „Vicina“, post avansat al Imperiului Bizantin pe cursul inferior al Dunării și important centru comercial genovez, de unde provenea (1359) „Iachint de Vicina“ primul mitropolit al Ţării Româneşti „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit (hypertimos), spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii“.
   În anul 1388, Dobrogea intră pentru scurt timp sub autoritatea domnitorului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418). După moartea voievodului, este cucerită de Mehmed I (1420), care o transformă în provincie a Imperiului Otoman. Măcinul devine sediu al unei garnizoane turceşti şi centru de colectare şi tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului.
   În iarna anilor 1461-1462, Vlad Ţepeş conduce o campanie militară împotriva armatei turce, peste Dunăre, restabilind pentru moment controlul românesc asupra jumătăţii de nord a Dobrogei.
   În toamna anului 1594 şi primăvara anului 1595 se produce incursiunea armată, concertată a domnitorilor Aron Vodă şi Mihai Viteazul, în contextul răscoalei antiotomane a Ţărilor Române, ocazie cu care fortăreţele de la Măcin, Isaccea, Cernavodă, Silistra, Nicopole şi Vidin au fost cucerite.
   Odată cu declanşarea războaielor ruso-turce, Măcinul a fost în mai multe rânduri implicat în acestea. În octombrie 1771, generalul rus Miloradovici, alungă din Măcin oastea otomană, condusă de Abdi Paşa, al cărui efectiv se ridica la 7.000 de oameni. Fortificaţiile de la Măcin şi Tulcea aveau să mai fie distruse în anii 1773, 1790, 1791 în contextul campaniilor ţariste.
   În secolul al XIX-lea otomanii acordă o atenţie deosebită consolidării fortificaţiilor de la Măcin, înconjurate cu şanţuri şi valuri de pământ şi având şapte bastioane şi depozite pentru muniţie şi armament. În momentul declanşării războiului ruso – turc din 1877-1878 la care a participat ulterior şi România (Războiul de Independenţă), turcii dispuneau la Măcin de efective militare compuse din 6 batalioane, 4 escadroane şi 3 baterii. La 9 iunie 1877, trupele corpului 14 ale armatei ruse, comandate de generalul Zimmerman, au început traversarea Dunării în Dobrogea, pe la Galaţi şi Reni. Măcinul a fost ocupat pe 11 iunie 1877.
   În cadrul operaţiunilor de luptă desfăşurate pe Dunăre, sunt înregistrate scufundarea cuirasatului turc „Lufti-Djelil“, o importantă navă de război a flotei otomane, de către artileria rusă cantonată în Brăila şi atacul din noaptea de 13/14 (25/26) mai 1877, când şalupa „Rândunica“ comandată de maiorul Ioan Murgescu, a scufundat pe braţul Măcin, monitorul cuirasat „Duba Seyfi“ (unele surse indică corveta cuirasată „Hivzi-Rahman“).

Monumentul de la Smardan

   Monumentul din comuna Smârdan a fost ridicat în anul 1894 (refăcut 1977), în memoria marinarilor români şi ruşi, care în timpul Războiului de Independenţă, au scufundat în acest loc monitorul turcesc „Duba Seyfi“.

   În urma prevederilor Tratatului de la Berlin (1878) care aloca Dobrogea, României, la 14 noiembrie 1878 o coloană a armatei române şi înalte oficialităţi ale guvernului de la Bucureşti treceau pe sub un arc de triumf ridicat la Măcin, marcând un moment al întregirii naţionale.

   Greci

   Comuna Greci este situată în nord-vestul judeţului  Tulcea, la poalele culmii principale a Munţilor Măcin. Se învecinează (teritoriul administrativ) cu localităţile Măcin la nord, Luncaviţa la est şi nord-est, Cerna şi Turcoaia la sud şi Carcaliu la vest. Este o comună compusă dintr-un singur sat, din cauza suprafeței foarte extinse (8.770 ha din care 483 intravilan) și a numărului mare de locuitori.  
   Distanța între comuna Greci și cel mai apropiat oraș, Măcin, este de 15 km. De la Greci până la Tulcea sunt 72 km iar până la Brăila (cu trecerea Dunării la Smârdan) sunt 27 km. Localitatea se leagă de drumul naţional 22D, printr-un drum judeţean (222K), în lungime de 3 km.
   Vatra satului are o formă neregulată, ea fiind rezultatul evoluţiei teritoriale în timp, înglobând şi cartiere mai nou construite, rezultând o textură destul de dezordonată. În perimetrul aşezării apar spaţii extinse cu terenuri cultivate sau nefolosite, fie din cauza solurilor sărăturate, fie datorită terenului stâncos.

Strada 1 Decembrie Greci

Comuna Greci (Strada 1 Decembrie)

Primaria comunei Greci

Primăria comunei Greci

  Greci este un sat vechi românesc, apărut anterior anului 1750. În 1800 era locuit şi de turci, circulând simultan cele două nume ale satului. Aşa apare şi pe o hartă austriacă din 1790, cu formele Greczi şi Soganlük, o formă modificată de la cuvântul turcesc Soğanlîk, care înseamnă „Cepărie“.
   După 1870 se stabileşte aici o mică colonie de pietrari italieni, alături de care au poposit în mai multe rânduri români din judeţele Covurlui şi Brăila, dar şi din Ardeal. În 1940, din cele 962 familii numărate în Greci, 136 erau de origine transilvăneană.
   Mocanii din Ardeal sosiţi în jurul anului 1812 au dat primul învăţător al satului (Ion Moroianu) şi tot ei s-au străduit să aducă unul cu pregătire corespunzătoare (Dumitru Urzescu) de la Brăila, în 1861. În 1870 şcoala funcţiona în curtea bisericii, într-o clădire din nuiele cu pământ, printre cei care au slujit-o numărându-se învăţătorii Drăghici şi Popescu, plătiţi de părinţi. În acea perioadă s-au ridicat biserici (1860, 1880), şcoli (1862, 1880, 1893), precum şi clădirea primăriei (1889).
   Populaţia comunei numară 5.117 locuitori (recensământ 2011), care formează 1.720 de gospodării. Majoritatea locuitorilor sunt români (95,41%), de religie ortodoxă (95,11%), cu o minoritate romano-catolică (1,17%). Circa 85 din locuitori sunt urmaşii pietrarilor italieni.

Monumentul Eroilor

Monumentul Eroilor 

   Ocupaţiile locuitorilor sunt reprezentate de agricultură (se cultivă cereale, porumb, floarea soarelui, legume), meşteşuguri şi prestări de servicii. O parte se ocupă cu activităţi comerciale, în localitate existând numeroase magazine mixte, baruri, chioşcuri alimentare, o cofetărie şi un restaurant – „Hanul Grecilor“ (Angelo), la intersecţia DN 22D cu DJ 222K. Exploatările de piatră, fac obiectul unor contracte de concesionare (Îmbulzita, Dealul Cavalul). Fabrica de confecţii textile, din centrul comunei Greci, a intrat în insolvenţă şi a fost scoasă la vânzare.
   Satul dispune de un cămin cultural, care are la rândul său o bibliotecă (11.500 volume). Există un dispensar medical şi o farmacie, oficiu poştal cu centrală digitală, trei biserici ortodoxe şi una catolică.

Biserica din Greci

Biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului
(1994-1996)

   În localitate funcţionează Şcoala Gimnazială Greci (grădiniţă, clasele I-VIII).

Scoala din Greci

Şcoala Gimnazială Greci

   Comuna Greci administrează o suprafaţă de 3000 ha din Rezervaţia Parcul Naţional Munţii Măcinului“ şi reprezintă cel mai bun loc de plecare către vârfurile de peste 400 m (Ţuţuiatu 467 m, Ghiunalţu 442 m, Carabalu 422 m, Călcata 407 m, Moroianu 434 m). În anul 2015, pe teritoriul comunei a fost inaugurat Centrul de Vizitare al Parcului Naţional „Munţii Măcinului“. Centrul oferă vizitatorilor informaţii despre habitatele şi speciile caracteristice Munţilor Măcin, traseele care pot fi parcurse, rocile care se regăsesc în zonă, meşteşugurile şi produsele specifice comunităţilor din judeţul Tulcea

   Cerna

   Comuna Cerna este situată în partea de nord-vest a judeţului Tulcea, în zona de contact dintre Munţii Măcinului şi aria depresionară. Este formată din satele Cerna (reședința), Traian (situat la 8 km faţă de reşedinţa de comună), Mircea Vodă (situat la 10 km faţă de reşedinţa de comună) şi General Praporgescu (situat la 16 km faţă de reşedinţa de comună).  
   Teritoriul comunei Cerna este delimitat de următoarele unităţi administrativ-teritoriale: comuna Greci la nord, comunele Hamcearca şi Horia la est, comuna Dorobanţu la sud şi comunele Peceneaga şi Turcoaia la vest.
   Localitatea Cerna (reşedinţa), este situată pe şoseaua Tulcea-Măcin, la circa 55 km de municipiul Tulcea şi 26 km de oraşul Măcin, într-o depresiune de la poalele sud-vestice ale Munţilor Măcinului.
   Vatra satului, de tip adunat, are o textură neregulată, ca urmare a fragmentării reliefului. Spre nord-vest se înalţă dealul Chervant (203 m), la nord dealul Arheuziu (313 m), la est dealul Cerna (226 m) iar la sud-est Colina Dălchi (260 m). Satul este străbătut pe direcţia nord-est – sud-vest de apa râului Cerna. Se afirmă că vatra iniţială se afla cu circa 800 m mai la sud de cea actuală.
   Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Cerna număra 3.529 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când au fost înregistraţi 4.227 de locuitori. Populaţia este majoritar românească (96,2%), incluzând aici şi un număr relativ însemnat de meglenoromâni. Din punct de vedere confesional, cei mai mulţi locuitori sunt ortodocși (95,83%).
   Ocupaţia de bază este agricultura, cultivându-se cu predilecţie cereale şi crescându-se cornute mici şi mari. O parte a forţei de muncă era cuprinsă în exploatarea cuarţitelor, cariera având o viaţă sincopată, în funcţie de cea a beneficiarului, Combinatul Metalurgic din Tulcea, în prezent închis.
   În localitate funcţionează o grădiniţă şi Şcoala Gimnazială „Panait Cerna“, cu clasele I-VIII. Căminul cultural dispune de o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, celelalte dotări ale satului fiind dispensarul uman, o farmacie, o reţea comercială, formată din magazine mixte, chioşcuri, baruri, brutărie, un oficiu poştal, o benzinărie şi biserica ortodoxă, încadrată cu un preot paroh.

Biserica din Cerna

Biserica ortodoxă „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Cerna

   Aceasta din urmă are o arhitectură monumentală, fiind, de departe, cea mai impresionantă clădire a satului, chiar dacă între timp au fost ridicate şi alte clădiri, în diverse etape. Ea a fost construită între 1890-1897, de firma antreprenorul tulcean Giovani, fiind inaugurată la 8 noiembrie 1897, în prezenţa episcopului Partenie al Dunării de Jos şi a prefectului judeţului Tulcea, poetul Ioan Neniţescu. Vechile icoane, afectate de invaziile cercheze, au fost adăpostite la Galaţi, la începutul secolului al XX-lea. Una dintre ele, considerată deosebită, cea care reprezenta mironosiţele mergând să ungă cu mir pe Iisus crucificat, a fost păstrată într-un incipient muzeu al satului, pierzându-i-se urma prin 1935.
   În apropierea bisericii a fost amenajată casa memorială a poetului Panait Cerna, care serveşte drept principal obiectiv turistic.

Casa memoriala Panait Cerna

   Casa în care s-a născut poetul Panait Stanciof, cunoscut în literatură sub numele de Panait Cerna, a fost transformată în 1957 în casă memorială. Aici sunt prezentate exponate ce evocă familia şi activitatea literară şi ştiinţifică a poetului. Este situată în centrul comunei Cerna  la aproximativ 200 de metri de şosea.

   Această casă a fost cumpărată de învăţătorul Panaiot Stanciof, pentru a locui aici împreună cu soţia sa, Maria Taşcu, dintr-o familie de aromâni din sat, fosta sa elevă. Învăţătorul bulgar, sosit în Cerna în 1876, după o activitate revoluţionară pentru care putea să-şi piardă viaţa, nu a trăit pe aceste meleaguri decât puţină vreme, până la 23 februarie 1881, când moare de plămâni, sau după alte opinii, dispare din localitate şi migrează (probabil spre Bulgaria), deoarece era urmărit pentru atitudinea sa iredentistă, el nereuşind să-şi cunoască fiul, care s-a născut şase luni mai târziu, fiind crescut de tatăl vitreg, Costea Naum, cu care mama poetului s-a recăsătorit la puţină vreme după naşterea acestuia.

   Poetul Panait Cerna (1881-1913) s-a născut în Cerna la 25 septembrie 1881, ca fiu al Mariei şi al învăţătorului Panait Stanciof. Urmează şcoala primară în satul natal şi apoi liceul „Nicolae Bălcescu“ din Brăila. Studiază filosofia la Bucureşti şi îşi susţine doctoratul în Germania cu teza „Lirica de idei“ (Die Gedankenlyrik), obţinându-l cu menţiunea „Magna cum laude“.
   Debutul îl face în revista „Povestea vorbei“ la 17 ianuarie 1897 cu poezia Sonet. Colaborează la revistele: „Convorbiri literare“ (Zile de durere, Către Ines, Chemare, Către pace, Cântec de noapte, Floare şi genune, Amor), „Sămănătorul“ (Noapte de vară, Plânsul lui Adam, Ideal, Ecouri, Trei sburătoare, Şoapte), „Revista modernă“, (Farmec de lună, Cel mai frumos, Triumf), „Ovidiu“ (Isus), „Carmen“ (Orientale), etc. În 1909, publică în „Convorbiri literare“ studiile Eminescu şi Faust. La Editura „Minerva“ din Bucureşti apare în 1910, primul şi singurul său volum: „Poezii“, premiat în anul 1912 de Academia Română. A tradus din Lenau, Byron, Goethe, Baudelaire, Hugo. Împreună cu alţi scriitori înfiinţează în anul 1909 „Societatea Scriitorilor Români“. Se stinge din viaţă la 26 martie 1913.

   Din sat au mai plecat şi alte personalităţi, între care poetul, folcloristul şi autorul dramatic Gabriel Coatu-Cerna, regizorul Traian Ştefan Roman şi jurnalistul, poetul şi publicistul Dumitru Bobină.
   Multă vreme a existat în Cerna o formaţie de instrumentişti cu repertoriu meglen. Dintre animatorii culturali ce-au cultivat dansurile şi cântecele meglene amintim pe: Dumitru Petre, Ceaca Ioana, Cociu Hristu, Secui Aneta, Chita Hristu, Petrică Dumitra.
   În anul 1997 s-a înfiinţat formaţia de cântece şi dansuri meglenoromâne „Altona“ care îşi desfăşoară activitatea pe lângă Biblioteca comunei Cerna.

Altona

   Formaţia de cântece şi dansuri meglenoromâne „Altona“

   În ultimii ani a devenit o tradiţie ca locuitorii să serbeze „Ziua satului” între 8-10 septembrie. Au loc spectacole folclorice, întâlniri cu fii satului, expoziţii, lansări de carte, întreceri sportive etc. Începând cu anul 2013 a fost reluat un vechi obicei practicat în satul Cerna până în anul 1940, numit „Coşia“, organizarea de întreceri între cai, care aveau loc anual în ziua Sfântului Toader (prima sâmbătă din postul Paştelui).

Cosia

Coşia

   În apropierea localităţii se află Parcul Naţional „Munţii Măcinului“ (traseele „Valea Vinului“ şi „Vârful Crapcea“), rezervaţiile naturale „Muchiile Cernei-Iaila“ (1891 ha), „Chervant-Priopcea“ (568 ha) şi rezervaţia paleontologică „Dealul Bujoarelor“.
   Săpăturile arheologice din preajma satului au scos la lumină urme de locuire romană (resturi de construcţii de zid, vase mari pentru cereale, un apeduct, monede, dedicaţii către diverse divinităţi din panteonul greco-roman, precum şi un monument cu inscripţia numelui unui escadron roman, botezat după împăratul Marcus Aurelius Antoninus), care ilustrează viaţa complexă a unei aşezări rurale din secolele II-III e.n., cuprinsă în territorium-ului oraşului Troesmis, marile proprietăţi agrare fiind atribuite aici veteranilor romani.
   După unele afirmaţii (Hristo P. Kapitanov, 1936), satul Cerna ar fi fost locuit încă din secolul al VII-lea e.n. de populaţii slave, respectiv bulgari, aduşi de invazia condusă de hanul Asparuh în anul 650, care şi-ar fi stabilit o cetate întărită pe lângă Niculiţel. Şederea lor ar fi fost vremelnică, până prin 679 când, în urma luptelor cu bizantinii, bulgari s-au retras spre sudul provinciei Dobrogea. Bulgarii par a fi responsabili şi de atribuirea numelui Cerna (черный – negru), care este anterior ocupaţiei otomane, deoarece turcii nu au putut să-l modifice, adăugându-i terminaţia „giberan“ (creştin), care întăreşte ipoteza. Aceeaşi sursă afirmă că la trecerea sa prin Dobrogea, Asparuh ar fi găsit mase compacte de bulgari vechi, deşi nu se face precizarea despre care parte a Dobrogei este vorba.
   Satul apare menţionat în defterul din 1573, având terminaţia „giberan“, ceea ce arată că era locuit de o populaţie predominant sau în totalitate creştină. Harta austriacă de la 1790 confirmă existenţa localităţii Cerna (transcrisa Czerna) fără să specifice originea etnică a populaţiei. În 1896, Grigore Gr. Dănescu, în „Dicţionar geografic, statistic şi istoric al judeţului Tulcea“, notează pentru localitatea Cerna 341 familii cu 1707 locuitori, din care: 1536 bulgari, 9 români, 2 greci, 160 turci.
   La sfârşitul veacului al XIX-lea satul avea doi învăţători, care asigurau şcolirea celor 176 elevi, zestrea şcolii fiind lotul de 10 ha de teren alocat de stat. Biserica avea un preot şi un cântăreţ şi dispunea, la rândul său, de 17 ha de pământ. Mai exista o biserică şi o geamie cu hoge, aceasta având doar 5 ha de teren arabil. Satul dispunea de 212 pluguri şi o maşină de secerat, se creşteau circa 8000 de animale, în localitate funcţionau 2 mori de apă, 8 de vânt şi una cu abur, existau un dulgher, 2 fierari, 4 băcani şi 4 cârciumari.
   Până în 1940, populaţia localităţii era alcătuită, preponderent, din bulgari, iar după această dată, în locul acestora, prin schimb de populaţii, au venit meglenoromânii din Cadrilater. Dintre numele de familie bulgăreşti, locuitorii îşi amintesc de Stoiciu, Costea, Seciu, Nenciu, Chiciuc, Covaci. După plecare, unele familii de bulgari şi meglenoromâni au ţinut legătura şi s-au revăzut după 1989. Nume de familie frecvente, după 1940, sunt: Papamance, Tanur, Menca, Ciupileac, Misir (macedoromâne), Boşneag, Matei, Buzdugan, Medeleanu, Bădescu, Petrică, Vintilescu, Marinică, Zaharia (româneşti).

   Meglenoromânii sunt un grup etnocultural şi dialectal românesc format la sud de Dunăre. Primele teorii privind etnogeneza meglenoromânilor aparţin unor cercetători germani. Ei au scos la iveală asemănarea dintre limba vorbită de locuitorii vlaşi ai ţinutului Meglen (situat la nordul Golfului Salonic) şi cea a daco-românilor carpatici. Gustav Weigand în lucrarea locuitorii „Vlacho-Meglen, eine ethnographisch-philologische Untersuchung“ publicată în 1892, la Leipzig, îi consideră urmaşi ai bulgaro-vlahilor refugiaţi în ţinutul Meglen după lupta de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije). Ovid Densusianu şi Konstantin Josef Jireček, plecând de la fizionomiile asiatice (pomeţii obrajilor mai accentuaţi) ale acestora, considerau că meglenoromânii provin din amestecul românilor cu pecenegii (aşezaţi în această zonă după înfrângerea lor de către împăratul bizantin Alexios Comnenos în anul 1091).
   De asemenea, George Murnu în 1913 scria în „Istoria românilor din Pind, Vlahia Mare 980-1259“ că românii din Balcani sunt întemeietorii Imperiului româno-bulgar sub dinastia vlahilor Petru şi Asan. Căderea Imperiului şi venirea tătarilor (anul 1241) a dus la migrarea românilor din Balcani şi întărirea celor din Pind şi Carpaţi. În Pind ei sunt ascendenţii meglenoromânilor.
   Theodor Capidan compară dialectul meglenoromân cu limba română vorbită în nordul Dunării şi aduce completări teoriilor anterioare susţinând faptul că meglenoromânii au stat o lungă perioadă în Munţii Rodopi înainte de a se muta în ţinutul Meglen şi că putem vorbi de o unitate etnică românească, situată atât în nordul cât şi în sudul Dunării.
   În 1926 meglenii sunt strămutaţi în mai multe localităţi din judeţul Durostor (Cadrilater), iar în 1940, în urma schimbului de populaţie, meglenoromânii sunt repartizaţi în localitatea Cerna.

   Preponderenţa populaţiei de origine etnică bulgară în comuna Cerna se reflectă corespunzător şi în arhitectura tradiţională. Casele vechi, bulgăreşti, păstrează elemente tipice de arhitectură balcanică: streşini largi, acoperite în pante line, învelitori din olană, prispe largi.

Casa bulgareasca

Casă veche bulgărească

   Planul cel mai răspândit la casele construite între anii 1900-1950, cuprinde tindă cu două încăperi situate de-o parte şi de alta. La cele mai vechi case, pe toată faţada se desfăşoară o prispă joasă cu stâlpi simpli, fără balustradă. Altele, au prispa înălţată pe un postament de piatră, închisă cu balustradă. Lateral, sub una din încăperi se află beciul cu intrare la faţadă. Intrarea în casă se face de pe prispă printr-o singură uşă. O deschidere în plafonul tindei s-au într-un perete permite urcarea în podul casei. Ferestrele sunt dispuse de asemenea pe faţada principală, spre prispă, la fiecare cameră câte una sau grupate adesea câte două într-o ramă comună. Decorul caselor este minim şi se compune din stâlpi cu capiteluri profilate, din ancadramente de fereastră cu forme diferite şi uneori din pazii traforate la streşini.
   Casa cu două nivele a fost foarte puţin răspândită la Cerna, fiind apanajul unor oameni înstăriţi sau al unor negustori. În centrul Cernei se conservă o construcţie cu două nivele, datând de la începutul secolului al XX-lea, care a avut la parter prăvălii iar la etaj locuinţe.

   Istorie şi cultură

   Situaţi în spaţiul nord-dobrogean, într-un teritoriu numit cândva „Scythia Minor“, Munţii Măcinului, sunt înconjuraţi de obiective istorice (cetăţi, situri arheologice) şi culturale (lăcaşuri de cult, monumente), care formează o imagine şi o cronică a vechilor civilizaţii europene şi a devenirii neamului românesc.
   Agronomul şi revoluţionarul paşoptist Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), care a cercetat ţinutul dintre Dunăre şi Mare în anul 1850, arăta că: „Dobrogea este mai mult decât oricare altă regiune a României, un depozit de istorie, încă insuficient cercetat“, iar „românul  în Dobrogea păşeşte pretutindeni pe ruinele strămoşilor săi“.
   Vechile urme ale diferitelor civilizaţii şi culturi din acest spaţiu, creionează imaginea unui proces istoric, adesea violent şi dramatic, în care diferite popoare şi rase umane s-au întâlnit, s-au suprapus, s-au amestecat, ori au dispărut de pe scena istoriei. Acest culoar cuprins între Dunăre şi Marea Neagră a fost o punte de întrepătrunderi etnice, culturale şi religioase şi în acelaşi timp o legătură şi o cale de comerţ între popoarele din nord şi lumea mediteraneană din sud.

   Cetatea Dinogeţia

   Ruinele Cetăţii Dinogeţia se află pe o insulă stâncoasă (popină), cunoscută sub numele de „Bisericuţa“, pe teritoriul satului Garvăn, la 11 km distanţă de oraşul Galaţi sau 12 km de oraşul Măcin.

Cetatea Dinogetia

Cetatea Dinogeţia

   Dinogeţia a fost o fortificaţie antică, construită în timpul împăratului Diocleţian (284-305), pe locul unei aşezări mai vechi, în cadrul structurilor administrative şi militare, de apărare a graniţei de pe Dunăre. Este abandonată în timpul împăratului Mauriciu Tiberiu (582-602), în urma atacurilor slavilor şi avarilor.
   Odată cu revenirea Imperiului Bizantin la Dunăre, în secolele X-XII, cetatea este reluată în stăpânire şi refăcută parţial. Repetatele atacuri ale pecenegilor şi uzilor, precum şi constituirea statului vlaho-bulgar al Asăneştilor (1187), forţează retragerea administraţiei bizantine şi pune capăt definitiv aşezării, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Cele mai recente monede descoperite la Dinogeţia, sunt din timpul împăratului Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143).

   Cetatea Troesmis

   Zona arheologică Troesmis se află în colţul de nord-vest al Dobrogei, la 15 km sud de oraşul Măcin (Arrubium) şi la 4 km nord de comuna Turcoaia, lângă balta şi fostul cătun Igliţa, unde se găsea în trecut un vad important pentru trecerea Dunării (2 km din dreptul indicatorului „Cetatea Troesmis“ aflat pe drumul naţional 22D).

Cetatea Troesmis

Cetatea Troesmis

   Troesmis se prezintă ca un complex de ruine, răspândite pe o arie destul de întinsă între balta Igliţa, dealul „Piatra Râioasă“ şi comuna Turcoaia. Între aceste vestigii se individualizează cele două cetăţi, construite pe două înălţimi deasupra Dunării, între care există o distanţă de numai 400 m şi care sunt separate de o vale. Sunt cunoscute sub numele convenţional de Cetatea de Est şi Cetatea de Vest şi au fost identificate cu Troesmis încă din anul 1861, datorită inscripţiilor descoperite aici.
   În anul 15, fortificaţia de la Troesmis este menţionată de poetul roman Ovidiu, aflat în exil la Tomis. În a doua jumătate a primului secol este ocupată de trupele împăratului Vespasian (69-79) şi transformată într-un centru strategic al sistemului de apărare, din aceasta parte a Imperiului Roman. În timpul împăratului Traian (98-117), devine sediu al legiunii a V-a „Macedonica“, care rămâne în Dobrogea până în anii 167-168. Mai târziu împăratul Diocleţian (284-305) stabileşte aici, sediul legiunii a II-a „Herculia“, fiind în acest timp şi staţie a flotei romane de pe Dunăre. În secolul al II-lea, Troesmis este ridicat la rangul de municipium, iar în secolul al V-lea, figurează pe lista celor 14 sedii episcopale din Dobrogea.
   Oraşul Troesmis este abandonat la sfârşitul secolului al VI-lea, încetarea locuirii fiind pusă pe seama invaziei slavilor din anul 593.
   În secolul al X-lea, odată cu revenirea bizantinilor la Dunăre, Cetatea de Vest a fost reparată şi a început să fie locuită din nou. În retragerea ce a urmat pustiitoarei pătrunderi din anul 1241, tătarii au atacat nordul Balcanilor, lovind astfel şi spaţiul ponto-danubian pe direcţia sud-nord, distrugând cu această ocazie o serie de cetăţi, printre acestea numărându-se şi Troesmisul, care îşi încetează definitiv existenţa.

   Martiriconul şi Bazilica paleocreştină de la Niculiţel

   Complexul paleocreştin este situat în comuna Niculiţel şi a fost descoperit în anul 1971. Monumentul este compus din temeliile de piatră ale unei bazilici cu trei nave şi nartex, pardosită cu cărămizi romane, ridicată în timpul împăratului Valens (364-378) şi refăcută în timpul împăratului Theodosius al II-lea (408-450).

Bazilica paleocrestina Niculitel

Bazilica paleocreştină de la Niculiţel

   Dedesubtul pardoselei, între absida altarului şi naos, a fost descoperit un martiricon, cu pereţii din piatră şi cupola de cărămidă.

Martiriconul de la Niculitel

Martiriconul

   În interiorul criptei au fost găsite două morminte martirice suprapuse. La nivelul inferior se aflau osemintele a doi martiri necunoscuţi, iar la nivelul superior, într-un sicriu colectiv, relicviile a patru martiri ale căror nume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, sunt inscripţionate pe unul din pereţii martiriconului. Bazilica cu o lungime de 36 m şi o lăţime de 14 m, este cel mai vechi monument paleocreştin de pe teritoriul României.

   Mănăstirea Cocoş

  Mănăstirea Cocoş este un vechi monument istorico-monahal aşezat în vecinătatea comunei Niculiţel (7 km), în mijlocul pădurilor de tei ce îmbracă dealurile dobrogene.

Manastirea Cocos

Mănăstirea Cocoş

   În anul 1833, trei călugări români: Visarion, Gherontie şi Isaia, care aparţineau de Mănăstirea Neamţ, venind de la Sfântul Munte Athos şi vrând să întemeieze o mănăstire în Dobrogea (aflată sub stăpânire otomană), cumpăra o bucată de pământ lângă dealul Cocoşului şi construiesc cu aprobarea organelor locale musulmane, un aşezământ de rugăciune, din lut şi nuiele, acoperit cu olane.
   Arhiepiscopul Tulcei, ierarhul grec Panaret îl ridică la rangul de Arhimandrit pe monahul Visarion, numindu-l stareţ al Mănăstirii Cocoş.
   Legenda întemeierii mănăstirii spune că: „atunci când au venit călugării aceia şi, cu firman de la ocârmuire, au cercetat locurile de la Niculiţel în sus, au poposit noaptea la o colibă de ciobani, pe dealul Cocoş. Iar spre dimineaţă au auzit cântând cocoşii sălbatici, şuierând şi turuind în legea lor, de răsuna pădurea, aşa încât călugării au văzut aici un semn de sus şi s-au aşezat acolo definitiv, ridicând temeliile dintâi, acelea de lemn, ale mănăstirii…“ (Nicanor Paşcanu). Consemnările ornitologului Robert Dombrowski, din anul 1912, atestă prezenţa unei subspecii silvostepice de cocoş de mesteacăn (Lyrurus tetrix viridanus), în regiunea împădurită a Niculiţelului. Probabil că acest „cocoş“ a dat numele dealului şi apoi mănăstirii înălţată lângă acesta. Printre obiectele de cult ale mănăstirii, se găseşte o veche cădelniţă de argint sprijinită pe capete de cocoş şi un vas pentru anafură, tot din argint, pe care se află gravat un cocoş de mesteacăn cu coada eventai, pe o creangă de stejar. Cocoşii sălbatici au dispărut din aceste locuri la începutul secolului al XX-lea.
   Mănăstirea intră în evidenţa legală a Imperiului Otoman în anul 1841. În 1853 se ridică o biserică din piatră şi cărămidă, lângă cea veche din nuiele, fără pictură şi fără turle, prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiţă Poienaru, care se va călugări la Cocoş. În jurul anilor 1870, este construită clopotniţa monumentală, înaltă de 30 m şi chiliile în stil oriental cu pridvor şi cerdac, învelite în olană, declarate monument istoric în anul 1959.

Clopotnita Manastirii Cocos

Chiliile şi clopotniţa Mănăstirii Cocoş

   În 1910, se demolează vechile biserici şi o parte din chilii. La 1 septembrie 1911, sub îndrumarea arhitectului Toma Dobrescu, începe construcţia bisericii mari, ce se va termina în toamna anului 1913, pictura fiind făcută de italianul F. da Biasse, în stil neobizantin. Ample lucrări de restaurare sunt făcute în anii 1954-1956, pe baza planurilor arhitectului Eugen Cheffneaux. În perioada 1957-1960 se renovează chiliile, declarate monument istoric, iar în 2011 sunt reconstruite chiliile din latura de vest a mănăstirii.

Biserica Manastirii Cocos

Biserica Mănăstirii Cocoş

   În vara anului 1971, apele provenite din ploi au spălat pământul de pe o stradă în pantă, din comuna Niculiţel şi au ieşit la iveală ziduri vechi de piatră şi un mormânt martiric din primele veacuri creştine.
   Înăuntru s-a aflat un sicriu comun, din scândură de brad, în care erau patru schelete omeneşti, aşezate unul lângă altul în poziţie orizontală, pe spate, după ritualul creştin de înmormântare.
   Pe pereţi, în stânga (nord) şi în dreapta (sud), în partea superioară, au fost descoperite două inscripţii în limba greacă, incizate în tencuială şi vopsite cu roşu. Fiecare inscripţie are la început o cruce: Inscripţia din stânga: † Martirii lui Hristos (†μάρτυρες χριστου); Inscripţia din dreapta: † Martirii Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos († μάρτυρες Ζώτιkος, Аτταλος, Καμάσις, Φίλιππος).
   În ianuarie 1972, osemintele martirilor au fost ridicate din martiricon şi aşezate separat în patru racle de metal, cu toată cinstea cuvenită, de către Preasfinţitul Arhiereu-Vicar Gherasim Constănţeanul şi de un sobor de preoţi şi monahi. Raclele au fost depuse în biserica Mănăstirii Cocoş. Sunt aşezate pe un baldachin din lemn de stejar, instalat în partea de nord a pronaosului. Pe baldachin sunt montate patru medalioane din metal, cu reprezentarea în relief a sfinţilor mucenici.
   Pomenirea sfinţilor martiri de la Niculiţel se face la 4 iunie.

Moastele martirilor Niculitel

Moaştele celor patru martiri de la Niculiţel

   Arheologii şi teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculiţel n-au putut stabili data şi timpul pătimirii acestor patru martiri. Se presupune că au fost martirizaţi în localitatea învecinată Noviodunum (azi oraşul Isaccea), în timpul marii persecuţii a împăratului Diocleţian (303-304). O altă ipoteză susţine că martirii de la Niculiţel au putut fi victime ale persecuţiei dezlănţuită în Câmpia Munteniei, de regele got Athanaric (370-373). Cei patru martiri de la Niculiţel, cu nume greceşti: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, au putut fi misionari creştini, clerici sau monahi, de origine locală, greacă sau orientală, care au trecut din Sciţia Mică, în teritoriile stăpânite de goţi peste Dunăre şi au fost martirizaţi acolo. Cercetările arheologice ulterioare, au descoperit o lespede de calcar pe care se află o inscripție, cu următorul cuprins: Aici și acolo (se află) sângele martirilor.

   Turism

   Beneficiind de un potenţial natural deosebit, Munţii Măcinului sunt accesibili tuturor categoriilor de turişti, dar în general, sunt vizitaţi de cei interesaţi de drumeţii, peisaje, faună şi floră. Totodată specificul lor aparte din punct de vedere geologic, faunistic sau botanic, face din această zonă obiectivul unor documentări şi studii relizate de cercetători sau doctoranzi.  
   Cei câteva sute de ecoturişti, care străbat cărările Munţilor Măcin, în decursul unui an, sunt oameni dinamici, care au o aplecare înnăscută pentru cercetare şi descoperire, le place să doarmă la cort şi se simt grozav seara, stând la poveşti în jurul unui foc. În această regiune încă sălbatică, turismul înseamnă multă mişcare, observaţie şi cunoaştere.

Trasee turistice in Muntii Macin

Traseu turistic în Munţii Măcinului

Turism in Muntii Macinului

Turismul înseamnă mişcare

Seara la foc

Seara la foc

   O altă categorie de turişti care ajunge în Munţii Măcinului sunt cei care îşi petrec o zi sau două în locurile accesibile cu maşina (Cetăţuia, Fântâna de Leac, Valea Racova, etc). Sunt grupuri de obicei mai numeroase, care vin aici pentru o masă la iarbă verde. Este estimat că acest fel de turism este practicat anual de câteva mii de vizitatori. Din păcate zonele frecventate de aceştia, ajung uneori destul de neplăcute, din cauza gunoaielor „uitate“ aici.

Picnic in Valea Racova

La picnic în Valea Racova

   În Munţii Măcinului sunt şase trasee marcate, plus un traseu tematic, care facilitează practicarea drumeţiilor. Pe întinderea acestora se găsesc câteva izvoare (Culmea Pricopanului, Ţuţuiatu, Cozluk) şi locuri de campare amenajate cu vetre de foc, mese şi băncuţe din lemn.
   Există trasee marcate pentru practicarea cicloturismului, iar vechile cariere de pe Ghiunalţu şi de pe Călcata sunt folosite pentru escaladă.
   Turismul ecvestru se practică pe un traseu în Culmea Megina. Administraţia Parcului Naţional Munţii Măcinului dispune de 4 cai şi de echipamentul necesar unui astfel de sport. Punctul de plecare este padocul parcului situat la 4 km de localitatea Cerna.
   De pe Vârful Priopcea, Bujoarele sau Bugeac se zboară cu parapanta şi deltaplanul.

Cicloturism

Cicloturism

Cariere de piatra

În vechile cariere de piatră se practică căţărarea

Alpinism in Muntii Macinului

Alpinism în Munţii Măcinului

Turism ecvestru

Turism ecvestru

Zbor

Zbor cu parapanta

   Aflate în apropierea Munţilor Măcin, într-un cadru natural deosebit, mănăstirile ortodoxe (Saon, Cocoş, Celic Dere, Izvorul Tămăduirii, etc), fac obiectul vizitelor cu caracter cultural şi religios.

Turism religios

Sărbătoarea Rusaliilor la Mănăstirea Cocoş

   Obiectivele culturale şi istorice ce aparţin spaţiului nord-dobrogean, formează o reţea de atracţii turistice pentru vizitatorii care îşi doresc o cunoaştere mai profundă a acestui teritoriu. Cetăţile romano-bizantine Dinogeţia, Arrubium, Troesmis, Ibida, Noviodunum, Aegyssus, Bazilica paleo-creştină cu criptă şi Biserica „îngropată“ Sfântul Atanasie din Niculiţel, lăcăşurile de cult ale etniilor din regiune, precum şi muzeele din municipiul Tulcea, întregesc mozaicul cultural, istoric şi etnografic al regiunii ce încorporează Munţii Măcinului.
   În prezent, Munţii Măcinului nu reprezintă o destinaţie turistică prea bine cunoscută, iar facilităţile turistice de cazare şi alimentaţie publică sunt puţin dezvoltate, fapt care limitează numărul turiştilor în zonă. Cea mai intensă activitate turistică se desfăşoară în lunile aprilie-iunie, iar cea mai redusă este iarna, când vizitatorii sunt sporadici, localizaţi în apropierea comunei Greci şi oraşului Măcin (Culmea Pricopanului).

Iarna in Muntii Macinului

Iarna vizitatorii sunt mai puţini

   Hărţi

Harta Muntii Macinului

Parcul Naţional „Munţii Măcinului“

Harta Muntii Macinului

Harta turistică Munţii Măcin
(Colecţia Munţii Noştri)

Harta Muntii Macinului

Harta Munţilor Măcin
(Andrei Raftopol)

Harta Muntii Macinului

Parcul Naţional „Munţii Măcinului“
– Trasee turistice –

Harta Muntii Macinului

Parcul Naţional „Munţii Măcinului“
– Trasee de cicloturism –

   Trasee turistice

   În Munţii Măcinului, respectiv în Parcul Naţional Munţii Măcinului, au fost înfiinţate de administraţia parcului, 6 trasee turistice marcate şi amenajate cu locuri de campare şi popas. Aceste trasee pot fi interconectate, în funcţie de intenţie, pregătire, cunoaştere şi timpul rezervat călătoriei. Sursele de apă potabilă sunt rare, iar în perioadele secetoase de vară, aproape lipsesc. 
   Conform regulamentului PNMM, accesul este permis numai pe traseele turistice marcate, pregătite pentru activităţi de ecoturism, cicloturism, hipoturism, turism ştiinţific sau de relaxare. Sunt stabilite tarife de acces în parc, precum şi tarife de campare în locurile special amenjate.

   Traseul „Culmea Pricopanului“

   Lungime: 15 km
   Marcaj: bandă albastră
   Ruta: Măcin – Regia Tutunului – Vf. Sulucu Mare – Vf. Piatra Râioasă – Şaua Şerparu – Vf. Caramalău – Fântâna de Leac – Măcin
   Timp de mers: 5 – 6 ore

Traseul Culmea Pricopanului

Traseul turistic  „Culmea Pricopanului“

   Lipsită de vegetaţie forestieră, Culmea Pricopanului are un relief şi un peisaj asemănătoare celor din regiunile muntoase înalte, cu numeroase stânci şi formaţiuni spectaculoase din granit.

Culmea Pricopanului

Culmea Pricopanului

   Vegetaţia este caracteristică zonelor stâncoase cu climat arid şi are în compoziţie o serie de specii adaptate la acest mediu: ciucuşoara de stâncă (Alyssum saxatile), clopoţelul dobrogean (Campanula romanica), garofiţa pitică de stâncă (Dianthus nardiformis), urechelniţa (Sempervivum zeleborii), miliţeaua dobrogeană (Silene compacta), merinana (Moehringia grisebachii), cimbrişorul de stâncă (Thymus zygioides), etc.
   Ţestoasele dobrogene (Testudo graeca ibera) sunt o prezenţă obişnuită în zonă.
   Traseul turistic străbate o parte a Culmii Pricopanului, atingând vârfurile cele mai înalte ale acesteia (Sulucu Mare 370 m, Sulucu Mic 316 m, Piatra Râioasă 346 m, Vraju 335 m, Caramalău 277 m). De jur împrejur, pe o mare distanţă, este vizibil un peisaj surprinzător: Depresiunea şi Culmea Greci, Fluviul Dunărea, oraşele Măcin, Brăila, Galaţi, în Ucraina oraşul Reni, aşezările rurale Luncaviţa, Carcaliu, Turcoaia şi Greci.
   Culmea Pricopanului este un veritabil punct de observaţie al păsărilor răpitoare.
   Traseul nu are o dificultate prea mare şi poate fi parcurs în orice anotimp.
   Cea mai frumoasă perioadă pentru a urca pe înălţimile Pricopanului este primăvara şi începutul verii. Accesul este destul de facil şi iarna. Zăpada aşternută pe culmi crează peisaje deosebite.

Iarna pe Culmea Pricopanului

Iarna pe Culmea Pricopanului

   În poiana de lângă Mănăstirea Izvorul Tămăduirii se află un loc destul de larg, amenajat pentru campare, cu bănci, mese de lemn şi locuri de foc. În capătul poienii curge izvorul „Fântâna de Leac“ (vara poate fi secat). Şaua Şerparu este al doilea loc de popas (şi campare) de pe traseu. În apropiere se găsesc două surse de apă (una în Valea Sulucu, la o distanţă de 200-300 m, iar a doua la aproximativ aceeaşi distanţă, către Valea Izvoarelor).

   Traseul „Ţuţuiatu“

   Lungime: 20 km
   Marcaj: triunghi albastru
   Ruta: Greci – Valea Morsu – Vf. Ţuţuiatu – Valea Piscului Înalt – Valea Seacă – Valea Fagilor – Cetăţuia – Luncaviţa
   Timp de mers: 7 – 8 ore

Traseul Tutuiatu

Traseul turistic „Ţuţuiatu“

   Vârful Ţuţuiatu, cel mai înalt din Munţii Măcinului (467 m), determină un peisaj spectaculos datorită masivităţii şi a altitudinii în raport cu unităţile limitrofe joase. El aparţine Masivului Greci (lanţul muntos principal), cea mai mare formaţiune granitică din unitatea de Măcin, care are o lungime de aflorare de 15 km şi lăţimea maximă de 3 km (în zona comunei Greci).
   De pe Vf. Ţuţuiatu se observă Culmea Pricopanului (culme secundară), aproape toate vârfurile crestei principale, Depresiunea Greci, Culmea Chervant-Priopcea, Muntele Iacobdeal, sub forma unui masiv izolat, sculptat de extragerea granitului din cariere, Dunărea, oraşele Măcin, Brăila, Galaţi etc.  
   Traseul turistic porneşte din localitatea Greci, urcă pe Valea Morsu, trece pe lângă izvoarele din Drumul Pietrarilor şi Şaua Morsu (Izvorul Italienilor), escaladează Vf. Ţuţuiatu şi coboară pe versantul estic împădurit până în Valea Seacă şi drumul judeţean 222A, spre Cetăţuia – Luncaviţa.
   În apropierea localităţii Cetăţuia se găsesc două bazine acvatice, realizate prin bararea cursului de apă de pe vale.
   Vegetaţia prezentă pe traseu aparţine pădurii şi silvostepei şi într-o măsură mai mică stâncăriilor. Sub Vf. Ţuţuiatu, în pădure şi spre Şaua Ghiunalţu înfloreşte bujorul de pădure (Paeonia peregrina). Speciile forestiere sunt reprezentate de cărpiniţă (Carpinus orientalis), stejar pufos (Quercus pubescens), mojdrean (Fraxinus ornus) şi păducel (Crategus monogyna), pe Valea Morsu şi gorun (Quercus petraea), tei argintiu (Tilia tomentosa), carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), şi exemplare de sorb (Sorbus torminalis), corn (Cornus mas), păr pădureţ (Pyrus pyraster) şi păducel păros (Crataegus pentagyna), pe Valea Piscului Înalt şi Valea Seacă. Primăvara, înainte de înfrunzirea copacilor, solul pădurii e acoperit de un covor floral format din numeroase specii de erbacee: ghiocelul grecesc (Galanthus elwesii), brebenelul (Corydalis solida), păştiţa galbenă (Anemone ranunculoides), etc.
   Mistreţul şi căpriorul sunt specii des întâlnite în zona împădurită.
   La fel ca şi Culmea Pricopanului şi Vf. Ţuţuiatu este un bun loc de observare a păsărilor răpitoare: şoimul dunărean (Falco cherrug), şorecarul mare (Buteo rufinus), şerparul (Circaetus gallicus) etc.
   Traseul este accesibil tuturor categoriilor de vârstă. Este amenjat cu locuri de popas şi campare în Şaua Morsu şi Valea Seacă. Izvoarele de pe Valea Morsu au apă tot timpul anului.

Popas Saua Morsu

Loc de campare şi popas în Şaua Morsu

Popas Valea Seaca

Popasul din Valea Seacă

Izvor Valea Morsu

Izvorul din Valea Morsu

   Traseul „Dealul cu Drum“

   Lungime: 14 km  
   Marcaj: triunghi roşu
   Ruta: Greci – Valea Racova – Valea Piatra Roşie – Valea Curături – Valea Taiţa – Nifon
   Timp de mers: 6 – 7 ore

Traseul Dealul cu Drum

   Traseul turistic „Dealul cu Drum“

   Dealul cu Drum (236 m) străjuieşte văile Racova şi Ditcova, pe latura vestică a Culmii Greci.

Dealul cu Drum

Dealul cu Drum

   Traseul turistic porneşte din Greci, urcă din Valea Racova pe Dealul cu Drum şi versantul sudic al vârfului Cartalu şi coboară pe văile Piatra Roşie şi Curături în Valea Taiţei, la Nifon.
   Relieful şi peisajele sunt foarte diferite în funcţie de zona străbătută. Pe latura vestică sunt stâncării cu vegetaţie caracteristică (ferigi, clopoței dobrogeni, ciucușoara de stâncă, merinana, etc) şi panorame largi asupra depresiunii Greci şi abrupturile vârfurilor Călcata, Cartalu, Cetatea şi Moroianu, în contrast cu văile împădurite de pe latura estică, cu arbori prăbușiți, plante căţărătoare (Clematis vitalba) şi floră specifică pădurilor de şleau dobrogean.
   În apropierea Vf. Cartalu, poate fi urmărit zborul păsărilor de pradă: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), gaia neagră (Milvus migrans), viesparul (Pernis apivorus), vânturelul de seară (Falco vespertinus) etc, iar în pădurea de pe Valea Piatra Roșie, pot fi văzuţi uneori, mistreţul, căpriorul sau şacalul.
   Traseul străbate zone întinse de pădure şi poate fi parcurs în orice anotimp. Este amenajat cu locuri de campare în Valea Racova (nu exista izvor, iar cursul de apă de pe vale este temporar, vara seacă) şi Poiana Mitrofan (izvor improvizat în pădure).

Popasul din Valea Racova

Popasul din Valea Racova

Poiana Mitrofan

Poiana Mitrofan

Izvor Poiana Mitrofan

Izvorul din Poiana Mitrofan

   În apropierea satului Nifonului, din drumul judeţean 222A, se desprinde un drum forestier (9 km), spre Mănăstirea Cocoș.

   Traseul „Cozluk“

   Lungime: 16 km  
   Marcaj: punct roşu
   Ruta: Greci – Valea Cozluk – Valea lui Jug – Groapa de Aramă – Valea Adâncă – Valea Plopilor – Greci
   Timp de mers: 6 – 7 ore

Traseul Cozluk

Traseul turistic „Cozluk“

   Valea Cozluk se află la circa 5 km, de localitatea Greci, între dealurile Cozluk (286 m), Ioaneşu (302 m) şi Secaru (312 m).

Valea Cozluk

Valea Cozluk

   Pe terenurile agricole din cuprinsul văii apar numeroase fragmente ceramice antice (amfore) şi medievale (vase din lut gri cu toarte împletite), care indică o posibilă aşezare rurală romană (villa rustica), ai cărei locuitori se ocupau cu cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor pe terenurile din vecinătate, urmată probabil în perioada medievală de o aşezare turcească.
   Împrejurimile Văii Cozluk adăpostesc nenumărate specii de fluturi multicolori (Argynnis paphia, Issoria lathonia, Iphiclides podalirius, Papilio machaon, Inachis io, Saturnia pyri, etc), greieri (Bradyporus dasypus), cicade (Tibicina haematodes) şi reptile (Vipera ammodytes montandoni, Elaphe longissima, Dolichophis caspius, Coronella austriaca etc).
   Traseul turistic începe din Greci, străbate păşunile de la poalele Culmii Greci până în Valea Cozluk, de unde urcă în Şaua Secaru, ocoleşte Valea Radului, coboară şi urcă până la Groapa de Aramă şi continuă pe Drumul Grecilor până în Valea Plopilor. În locul numit Groapa de Aramă, primăvara se află un mică acumulare de apă (Tăul Porcilor). De aici, după o scurtă escală, se poate ajunge pe vârfurile Pietrele Lacului (349 m) şi Conaciu (327 m). Din Valea Plopilor, traseul ocoleşte Dealul Secaru şi urmează drumul spre Greci, pe lângă Movila Moiceanu (110 m) şi Pietrele Mariei (102 m).
   Acest traseu oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra varietăţii şi complexităţii tipurilor de peisaj, vegetaţie şi faună ale Munţilor Măcin (păşune, abrupt stâncos, văi umede, silvostepă, pădure, pajişti stepice). Se pot vedea formele stâncoase şi vârfurile versantului vestic al Culmii Greci (Călcata, Cetatea, Moroianu, Secaru), partea sudică a depresiunii Greci, masivele de pădure alcătuite preponderent din tei, stejari şi cărpiniţă, unde îşi găsesc refugiul mistreţul, căpriorul, cerbul, şacalul sau vulpea, văi adânci cu pereţi stâncoşi pe care se dezvoltă ferigi, poieni şi pajişti stepice unde este întâlnită ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca ibera).
   În prima parte a traseului, la Cantonul Cozluk, este amenajat un loc de campare şi popas, cu mese, băncuţe, loc de foc şi sursă de apă (Fântâna Cozluk).

Cantonul Cozluk

Cantonul Cozluk (loc de campare)

Izvorul Cozluk

Fântâna Cozluk

   Traseul „Valea Vinului“

   Lungime: 12 km  
   Marcaj: bandă galbenă
   Ruta: Cerna – Valea Cernei – Valea Poteca Ţigăncii – Dealul lui David – Vf. Vinului – Creasta Cardonului – Hamcearca
   Timp de mers: 5 – 6 ore

Traseul Valea Vinului

Traseul turistic „Valea Vinului“

   Vârful Vinului (369 m) aflat în sectorul sudic al Culmii Greci, străjuieşte Depresiunea Taiţei superioare şi localitatea Hamcearca.  
   Traseul turistic parcurge o serie de culmi muntoase cu vaste porţiuni împădurite, întrerupte din loc în loc de poieni şi pajişti unde aflorează fundamentul geologic. Locurile înalte asigură o vedere deosebită asupra vârfurilor din sudul Culmii Greci (Vergu, Siliştea, Crapcea), a Văii Cernei, Depresiunii Taiţei şi a localităţilor pe care le cuprinde (Nifon, Hamcearca, Căprioara, Balabancea). De pe Culmea Cardonului se vede Lacul Horia, culmile Coşlugea şi Boclugea, iar în depărtare, Muntele Consul.

Comuna Hamcearca

Comuna Hamcearca şi culmile Coşlugea şi Boclugea văzute de pe culmea Cardonului

   În funcţie de pantă şi expoziţie, în acest sector, alternează pădurile moesic-vest pontice de gorun, carpen şi tei argintiu, habitatele de silvostepă în care gorunul se asociază cu stejarul pufos, teiul, mojdreanul şi cărpiniţa, rariştile de stejar pufos, mojdrean şi păr argintiu şi pajiştile de stepă de pe creste. În componenţa florală sunt regăsite specii de orhidee (Limodorum abortivum, Orchis purpurea, Orchis morio, Orchis simia, Orchis tridentata), garofiţe (Dianthus nardiformis, Dianthus carthusianorum) şi clopoţei dobrogeni (Campanula romanica).
   Dintre exemplarele faunistice prezente în Munţii Măcinului, aici pot fi văzute: căpriorul, cerbul, pisica sălbatică, ţestoasa dobrogeană (parcă în număr mai mare decât în alte părţi), insecte protejate (Saga pedo, Parnasius mnemosyne, Apatura metis), reptile (Ablepharus kitaibelii, Podarcis taurica), iar deasupra peste pădure, păsările de pradă.
   Traseul începe din centrul comunei Cerna, urmăreşte strada spre Casa memorială „Panait Cerna“ până la ieşirea din localitate, după care străbate o bună porţiune de drum printre culturile agricole, până în marginea pădurii din Valea Bordeiul Bratu. Urmează un sector de urcuş moderat (20-30 min.) până într-o frumoasă poiană, unde se află un loc amenajat pentru campare şi popas. De aici continuă cu traversarea unor zone împădurite, cu pante line şi poieni, până pe Culmea Cardonului, de unde coboară pe versant, în localitatea Hamcearca. Traseul este dificil de parcurs din cauza marcajelor rare, vechi şi şterse şi a vegetaţiei abundente care acoperă o parte a drumului (pentru parcurgerea acestui traseu este necesară o bună cunoaştere a zonei sau un simţ de orientare deosebit).
   În Valea Adâncă se găseşte un izvor cu apă potabilă.

Valea Vinului

Loc de campare şi popas pe traseul „Valea Vinului“

Izvorul din Valea Adanca

Izvorul din Valea Adâncă

   Traseul „Vârful Crapcea“

   Lungime: 12 km  
   Marcaj: bandă roşie
   Ruta: Cerna – Valea Pârlita – Vf. Echiştea – Vf. Crapcea – Valea Taiţei – Balabancea  
   Timp de mers: 4 – 5 ore

Traseul Varful Crapcea

Traseul turistic „Vârful Crapcea“

   Datorită configuraţiei şi aşezării, Vârful Crapcea (343 m), formează cea mai impozantă înălţime din sectorului sudic al Culmii Greci.

Varful Crapcea

Vârful Crapcea (343 m)

   Traseul turistic străbate coame calme, pajişti de stepă cu stâncării şi puncte de perspectivă asupra zonelor înconjurătoare. Se pot vedea: Depresiunea Taiţei superioare, culmile Coşlugea şi Boclugea, satul Balabancea, Muntele Consul şi lacul de acumulare Horia.

Muntele Consul

Muntele Consul şi lacul de acumulare Horia

   Din punct de vedere al habitatelor, pe acest traseu alternează pădurile moesic-vest pontice alcătuite din carpen, gorun şi tei, silvostepa cu rarişti de stejar pufos, mojdrean, păr argintiu şi cărpiniţă şi pajiştile de stepă cu asociaţiile saxicole de pe stâncării. Cele mai importante specii de plante întâlnite aici sunt: ghiocelul cu frunze îndoite (Galanthus plicatus), brânduşa galbenă (Crocus flavus), dediţelul (Pulsatilla montana ssp. balcana), ruşcuţa de primăvară (Adonis vernalis) şi stânjenelul de stepă (Iris pumila).

Crocus flavus

Brânduşa galbenă (Crocus flavus)

Pulsatilla montana ssp balcana

Dediţelul (Pulsatilla montana ssp. balcana)

   Dintre mamifere, se face remarcat jderul de piatră (Martes foina), care trăieşte în zona stâncăriilor acoperite cu vegetaţie şi şacalul (Canis aureus), frecvent auzit în văile împădurite. Mai pot fi observate specii de păsări protejate: şorecarul mare (Buteo rufinus), pietrarul (Oenanthe isabelina), mierla de piatră (Monticola saxatilis), dumbrăveanca (Coracias garrulus) şi prigoria (Merops apiaster), reptile (Lacerta trilineata, Ablepharus kitaibelii, Podarcis taurica) şi nenumărate specii de insecte.
   Traseul turistic „Vârful Crapcea“ porneşte din comuna Cerna la fel ca şi cel care străbate „Valea Vinului“, dar se desparte de acesta pe drumul agricol din afara localităţii (spre dreapta). Din marginea pădurii urcă pe Valea Pârlita, trece printr-o suită de pajişti stepice cu stâncării la vedere, pe lângă Vârful Echiştea, după care urcă pe Vârful Crapcea şi coboară în Valea Taiţei între localităţile Balabancea şi Hamcearca. Traseul este bine marcat.

Intrare traseul Varful Crapcea

Intrarea pe traseu

   La puţin timp după intrarea în pădure se găseşte o poiană unde este amenajat un loc de campare şi popas. Nu există surse de apă.

Valea Parlita

Loc de campare şi popas pe traseul „Vârful Crapcea“

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
ANTONETA SEGHEDI
– RAPORT INTERMEDIAR ASUPRA ACTIVITĂŢII DE TEREN ÎN ANUL 2006 ÎN CADRUL PROIECTULUI GEF-UNPD nr. 47111;
– CADRUL GEOLOGIC ŞI STRUCTURAL AL TERENURILOR DIN JURUL MĂRII NEGRE;
DORU JURAVLE
– OROGENUL NORD-DOBROGEAN

ION PIŞOTA, CRISTINA MUICĂ, SORIN GEACU
– GEOGRAFIA ROMÂNIEI VOL. V (PODIŞUL DOBROGEI DE NORD), EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, BUCUREŞTI – 2005;
NICOLAE POPESCU, MIHAI IELENICZ
RELIEFUL PODIŞUL DOBROGEI – CARACTERISTICI ŞI EVOLUŢIE;
GAVRILĂ IONELA GEORGIANA
– RELAŢIA RELIEF – TURISM ÎN MUNŢII MĂCIN;
PETRE V. COTEŢ, IOAN POPOVICI
– JUDEŢUL TULCEA, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, BUCUREŞTI – 1972;
MIHAIL GABRIEL ALBOTĂ
– MĂCIN (COLECŢIA MUNŢII NOŞTRI), EDITURA PENTRU TURISM, 1987;
PETER LENGYEL
DESPRE OAMENI ŞI NATURĂ

ANDREI RAFTOPOL
– MUNŢII MĂCIN, INVITAŢIE ÎN CARPAŢI nr. 52 – 2005;
– CHEILE CHEDIU, INVITAŢIE ÎN CARPAŢI nr. 68 – 2006;
– MARILE CASCADE, INVITAŢIE ÎN CARPAŢI nr. 68 – 2006;
PARCUL NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“
N. DONIŢĂ, A. POPESCU, B. BĂJENARU
– CERCETĂRI ASUPRA VEGETAŢIEI PARCULUI NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“, BUCUREŞTI – 2007;
Антон Владимирович Попович
– CELTIS GLABRATA;

MARIUS SKOLKA, IONELA CARP, SORIN GRIGORE, CĂTĂLIN STANCIU
– EVALUAREA BIODIVERSITĂŢII POPULAŢIILOR DE INSECTE DIN PARCUL NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“, UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA;
NATURA MEDITERRANEO;
DAN COGĂLNICEANU, MARIAN TUDOR, BĂNCILĂ RALUCA, PLĂIAŞU RODICA
– AMFIBIENII ŞI REPTILELE DIN PARCUL NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“, UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA;
KONRAD MEBERT
– ELAPHE SAUROMATES;

PAP PETER LASZLO, KOMAROMI ISTVAN, KOVACS ISTVAN
– EVALUAREA POPULAŢIILOR DE PĂSĂRI DIN PARCUL NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“;
DUMITRU MURARIU
– EVALUAREA BIODIVERSITĂŢII POPULAŢIILOR DE MAMIFERE DIN PARCUL NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“;
FLICKR
HELDER CONCEICAO; STANISLAV MACIKOSCAR MENDEZ; ERLAND REFLING NIELSEN; MARTIN D. PARR; YANNICK WEINANDSERGEY YELISEEV; JOSE JOAQUIN PEREZ GAMERO; RADHAPETER SCHOEN; IMRAN SHAHAMP MARTINS; MICHELE LAMBERTI; MARK VANDAELE; MICHELE NESPOLISERGEY PISAREVSKIYMARTTI PERAMAKI; PETER HAMMOND; CHRISTIAN IBALANDREJ CHUDY S. RASHIDASHLEY BUTTLE; JOACHIM S. MULLERJAN CANCIKSTEFANO MAZZEI;
VIRGIL RIŢCO
– CURIOZITĂŢILE LACULUI IACOBDEAL;
ALEXANDRU FILIPAŞCU
– EXPEDIŢII LA NOI ACASĂ, EDITURA DACIA, CLUJ-NAPOCA – 1981;
SFINŢII PATRU MARTIRI DE LA NICULIŢEL, EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI, CONSTANŢA – 2007;
STAREŢ: PROTOS STELIAN COCA
– SFÂNTA MĂNĂSTIRE COCOŞ;
GHEORGHIŢĂ CIOCOI, PR. ŞERBAN TICĂ, PROTOS MAXIM VLAD, AMALIA DRAGNE, DIANA CRISTINA VLAD, MIHAELA VOICU
– GHIDUL MĂNĂSTIRILOR DIN ROMÂNIA, EDITURA SOPHIA, ALEXANDRIA – 2010;
SILVIA MURGESCU – JURNAL DE WEEKEND
CĂŢĂRARE ÎN MĂCIN;
CORINA CIURARU – KYA’S BLOG
SPIŢE, BROSCUŢE ŞI BUJORI;
MUNTEANU EDUARD
– IARNA VIZITATORII SUNT MAI PUŢINI;


 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s