Civilizaţiile Pontului Euxin

   Lumea Mării Negre şi a ţămurilor acesteia, este atestată încă din zorii epocilor istorice. Caracterul specific al istoriei regiunilor pontice corespunde unei tendinţe generale de continuă schimbare a culturilor şi civilizaţiilor existente aici. Nenumărate comunităţi umane au dispărut în negura timpurilor, înlocuite prin migraţie, amestec sau  asimilare de popoare şi naţiuni mai puternice, superioare din punct de vedere existenţial.
   Înaintea civilizaţiilor antice, clar definite de sursele istorice şi de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, arheologia preistorică descoperă în zonele adiacente Mării Negre, niveluri de locuire şi de existenţă umană, mult mai vechi.

Homo neanderthalensis

Oamenii de Neanderthal

   Acum 44.000 de ani, de-a lungul râului Nistru, o ceată a oamenilor de Neanderthal trăia şi vâna în stepa din Ucraina de azi. Ca tabără pentru vânătorile lor, oamenii primitivi foloseau un adăpost simplu, construit cu ajutorul oaselor de mamut. Construcţia circulară găsită într-un sit arheologic din apropierea oraşului Molodova, în estul Ucrainei, are un diametru de 8 metri şi este alcătuită din 116 oase de mamut, inclusiv cranii.
   Oamenii de Neanderthal au fost descoperiţi pentru prima dată în Valea Neander din Germania, în anul 1856. Au trăit în Europa şi o bună parte din Asia. Conform datelor obţinute din fosile, neanderthalienii au avut 99,5-99,9% din bagajul genetic similar cu cel al oamenilor moderni. Se pare că au apărut în urmă cu circa 500.000 ani şi au dispărut acum 30.000 ani. Numărul total probabil al acestei populaţii, în perioada lor de maximă expansiune, nu a depăşit niciodată 15.000-20.000 de indivizi. Totuşi ei au reuşit să reziste, chiar şi când răcirea climei a transformat o mare parte din teritoriul lor în ceva asemănător nordului Scandinaviei de astăzi, o tundră îngheţată şi pustie, cu orizontul sumbru întrerupt de câţiva copaci piperniciţi şi licheni. Omul de Neanderthal este creatorul culturii musteriene. La fel ca şi omul modern, neanderthalienii confecţionau unelte, arme şi chiar podoabe, îşi îngrijeau răniţii şi îşi îngropau morţii.

Homo neanderthalensis

Răspândirea omului de Neanderthal în Europa

   În urmă cu 40.000 ani, ajunge în Europa omul modern (Homo sapiens). Stabilit mai întâi în zona Mării Negre, pătrunde de-a lungul bazinului Dunării până în Europa Centrală si apoi în Europa de Vest, unde este regăsit acum circa 32.000 de ani. Timp de cel puţin 10.000 de ani, omul de Neanderthal convieţuieşte în Europa cu omul modern, după care dispare. În urma interacţiunii dintre cele două specii, Homo sapiens a împrumutat o parte din ADN-ul omului de Neanderthal (1-4% din genomul populaţiilor actuale din Eurasia provine de la omul de Neanderthal).

Oamenii preistorici din Europa

Omul de Neanderthal (Homo neanderthalensis) şi omul modern (Homo sapiens)
(Reconstrucţie realizată de Elisabeth Daynes)

   În afara urmelor din paleolitic, în regiunile din jurul Mării Negre, sunt cunoscute mai ales aşezări din neolitic, aparţinând unor populaţii şi culturi diferite: Vinča, Starčevo-Criș, Hamangia, Cucuteni-Tripolie, Nipru-Doneț.

Neolitic

Făuritor de unelte

Neolitic

Cultivator

Neolitic

Ocupaţii casnice

   Una dintre cele mai impresionante culturi neolitice este cultura Cucuteni-Tripolie care se întinde pe o arie de 350.000 de km², cuprinsă în nord-estul României (Ariuşd, Cucuteni), Republica Moldova (Petreni) şi Ucraina de sud-vest (Tripolie).

Cultura Cucuteni Tripolie

Cultura Cucuteni-Tripolie

   Dezvoltându-se pe o lungă perioadă de timp (cca. 5.500-2.750 î.e.n.) şi aflate într-un stadiu foarte avansat de evoluţie, triburile Cucuteni, au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Decorul predominant al ceramicii Cucuteni-Tripolie este cel în spirală (creând astfel o iluzie optică puternică), cu numeroase variante şi combinaţii, iar culorile folosite cu precădere sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul.
   Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat.

Vas ceramic Cucuteni

Vas ceramic „Cultura Cucuteni“
(Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

Vas zoomorf Cucuteni

Vas ceramic zoomorf „Cultura Cucuteni“
(Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, Piatra-Neamţ)

   Tradiţia istorică şi literară păstrată de scriitorii greci, care înainte şi după Herodot s-au ocupat de regiunile pontice, semnalează la Marea Neagră, în epoca străveche, popoare a căror rasă este greu de precizat. Acestea foloseau un limbaj diferit de cel indo-european şi aveau ca trăsătura esenţială a organizării lor sociale, matriarhatul, a cărui influenţă se regăsea în domeniul religios prin divinitatea principală a acestor locuitori din preistorie care era „Zeiţa Mamă“. Sauromaţii, meoţienii, sindienii, tauriscii sunt unele din popoarele acelor timpuri, ale căror denumiri nu prezintă totuşi garanţiile unei perfecte autenticităţi. Organizarea acestora şi concepţia despre familie şi societate, era opusă regimului patriarhal al popoarelor indo-europene care îşi fac apariţia în bazinul Mării Negre în a doua jumătate a mileniului al IV-lea î.e.n., la începutul epocii bronzului.

Marea Zeita

Zeiţa Mamă „Cultura Cucuteni“
(Venus din Drăguşeni, Muzeul Judeţean de Istorie, Botoşani)

   În eneolitic (epoca aramei), grupurile unei populaţii sosite din sud-vestul Siberiei dezvoltă în nord-estul Mării Negre, o civilizaţie foarte bogată (Cultura Yamna), care folosea pe scară largă metalele. Caracteristic acestei culturi sunt mormintele de înhumaţie, acoperite cu bârne, peste care se ridicau tumuli de pământ (kurgane). Mormintele principale, de obicei cu un conţinut sărac, cuprind schelete chircite, sau aşezate pe spate cu picioarele strânse şi acoperite cu ocru. În pământul supraînălţat au fost găsite deseori, numeroase înmormântări secundare (fie ale celor ce au ridicat mormântul, fie ale unor populaţii ulterioare). De obicei, mormintele secundare nu au inventar, doar ocru (presărat sau sub formă de bulgăraşi). Uneori, în astfel de tumuli au fost descoperite statui de piatră (menhire).

Cultura Yamna

„Cultura Yamna“ (Ямная культура), cca. 3.600-2.300 î.e.n.

Cultura Kurganelor

„Oamenii kurganelor“

   Ipoteza kurgană este una dintre teoriile privind originile indo-europene, potrivit căreia oamenii aparținând unei culturi arheologice numite „cultura kurganelor“ (din care făceau parte „Cultura Yamna“ sau cultura „Pit Grave“ și culturile precedente Samara și Srednîi Stog) localizată în stepa nord-pontică, au migrat spre Europa şi Asia, în mai multe valuri (cca. 3.500-2.200 î.e.n), formând prin asimilarea populaţiilor străvechi neolitice, un nou grup de popoare (indienii, perşii, mezii, sciţii, hitiţii, celţii, grecii, latinii, tracii, germanii, slavii, popoarele baltice). Teoria culturii kurganelor a fost formulată în anii 1950 de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas.

Vas ceramic Yamna

Vas ceramic „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

Varfuri de sageti Yamna

Vârfuri de săgeţi „Cultura Yamna“ (Ямная культура)

   În regiunea Kubanului, au fost create în această perioadă obiecte caracteristice, cu reprezentări frecvente de lei şi tauri, în care se văd influenţe din ţinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia.

Cultura Maikop

Taur „Cultura Maikop“ (Майкопская культура)
(Государственный Эрмитаж)

   Printre primele popoare indo-europene menţionate la ţărmurile Mării Negre, se regăsesc cimerienii care se aşează şi stăpânesc litoralul septrional, de la limitele estice ale României până la extremitatea orientală a Ucrainei şi care se suprapun populaţiilor preexistente. Civilizaţia bronzului din Ucraina le este contemporană. În sud apar în aceiaşi epocă frigienii, iar în vest se aşează popoarele pretracice. O altă ramură a indo-europenilor se aşează în părţile nordice şi centrale ale Asiei Mici. Aceste popoare au dat naştere civilizaţiei hitite, dar se pare că nu au existat decât slabe contacte între aceste două grupuri de popoare indo-europene, stabilite în jurul bazinului pontic. Interesele Imperiului Hitit îl orientau spre sud şi sud-est şi îl puneau frecvent în legatură cu Egiptul şi Mesopotamia, ţări de veche civilizaţie.

Car de lupta

Car de luptă hitit
(Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

Zeul furtunii

Zeul hitit al furtunii
(Gaziantep Arkeoloji Müzesi, Turcia)

   „Zeule hitit al furtunii, stăpânul meu, şi voi, zei, stăpâni ai mei, aşa este: se păcătuieşte!
   Şi tatăl meu a păcătuit şi a călcat vorbele zeului hitit al furtunii, stăpânul meu. Eu însă nu am păcătuit cu nimic. Aşa este: păcatul trece de la tată asupra fiului. Şi asupra mea a trecut păcatul tatălui meu.
   Acum eu recunosc în faţa zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi în faţa zeilor, stăpânii mei: aşa este, s-a păcătuit.
   Şi pentru că acum am recunoscut păcatul tatălui meu, fie ca gândul zeului hitit al furtunii, stăpânul meu, şi al zeilor, stăpânii mei, să se îmblânzească din nou!
   Fiţi de partea mea şi îndepărtaţi ciuma din ţara Hatti!“
    (Regele hitit Murşili al II-lea, cca. 1334-1306 î.e.n., Rugăciune pentru îndepărtarea ciumei) 

Rhyton

Rhyton hitit de argint
(secolele XV-XIII î.e.n., Metropolitan Museum of Art, New York City)

Steag hitit

Steag de bronz din perioada proto-hitită
(Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

Dregatori hititi

Dregători hitiţi
(Basorelief din Karkemiş, secolul al VIII-lea î.e.n., Anadolu Medeniyetleri Müzesi, Ankara – Turcia)

   Până la venirea sciţilor din stepele asiatice, bazinul Mării Negre rămâne sub dominaţia cimerienilor la nord şi a frigienilor şi a hitiţilor la sud de Euxin.

Indo-europenii

Indo-europenii, anul 1000 î.e.n.

   În secolul al VIII-e î.e.n. cimerienii, dizlocaţi din câmpiile ucrainiene de sosirea sciţilor victorioşi, îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, pătrunzând prin Caucaz şi Balcani în Asia Mică. Aici vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea este ucis în campania din nordul Iranului, întreprinsă împotriva lor. În jurul anului 700 î.e.n., cimerienii asediază Gordiumul şi cuceresc Frigia, iar Midas, celebrul rege frigian, se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Sub conducerea lui Teushpa, cimerienii se infiltrează în Cilicia și Tabal dar sunt înfrânţi lângă Hubushna (679 î.e.n.), de regele asirian Assarhaddon. Triburile invadatoare ale cimerienilor vor continua însă să întreprindă incursiuni şi campanii războinice, ameninţând puterile Orientului Mijlociu. Între anii 670-640 î.e.n., atât izvoarele asiriene cât şi cele greceşti îi semnalează pe cimerieni acţionând în vestul Anatoliei, prădând şi ocupând regatul Lydiei, jefuind şi incendiind sanctuarul Artemidei din Efes şi atacând regatul Asiriei. Regele lor, Dugdame şi fiul său Sandakkurru, îşi găsesc sfârşitul. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi răspândiţi pe zone vaste) sunt înfrânţi şi asimilaţi de popoarele din Anatolia.

   Sciţii constituie ramura nordică şi nomadă a marelui popor al iranienilor, dar spre deosebire de mezi şi perşi stăpânitori peste lumea civilizată a sedentarilor, ei rămân legaţi de obiceiurile stepei de unde provin. Centrele lor principale se găseau în Kuban şi în stepa întinsă de la nordul Mării Azov până la Cotul Niprului. De aici pătrund prin Galiţia Orientală până în Silezia şi Câmpia Panonică, prin Basarabia şi Moldova până în Podişul Transilvanean, iar prin Muntenia şi Dobrogea ameninţau tracii din Peninsula Balcanică. Aşezarea sciţilor în bazinul pontic este datată în secolul al VIII-lea î.e.n., iar înaintarea acestora spre Europa Centrală şi Balcani în secolele V şi IV î.e.n.

Scythia

Sciţii (secolele VIII – II î.e.n.)

   Sciţii sunt împărţiţi după cum menţionează Herodot în călăreţi (războinici) şi plugari, aceştia din urmă îndeletnicindu-se cu cultivarea grâului, pentru ei şi pentru al vinde coloniilor elene din bazinul pontic. Tipul războinicului scit era arcaşul călare. O cavalerie incredibil de mobilă formată din arcaşi infailibili, le-a conferit un avantaj militar enorm asupra sedentarilor. Scitul se mărgineşte să-şi arunce săgeţile şi să dispară, ca să se reîntoarcă şi să răpună duşmanul istovit. Nu i se cunoaşte altă armă în afară de arc şi de tolba plină cu săgeţi, decât pumnalul cu mâner lung „akinakes“, prins la brâu, răspândit în întreg Iranul şi neputând servi decât la lupta corp la corp.
   Darius fondatorul marelui Imperiu Persan încearcă cel dintâi să-i supună pe sciţi în regiunea Dunării, dar îşi dă seama de imposibilitatea ca o armată regulată să urmărească la nesfârşit într-un spaţiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat.

Razboinici sciti

Războinici sciţi

Varfuri de sageti

Vârfuri de săgeţi din bronz cu trei muchii, de tip „scitic“

Akinakes

   Pumnalele de tip „akinakes“ erau una din categoriile de arme caracteristice sciţilor, întâlnite în numeroase morminte, atât în nordul Mării Negre, unde s-a aşezat această populaţie încă din secolul al VIII-lea î.e.n., cât şi în zonele penetrate ulterior. (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

   Sciţii reprezintă primul val care poate fi identificat cu siguranţă, din marele val de invazii ce s-a revărsat timp de mai bine de două milenii din adâncurile stepei asiatice spre Europa. Aceşti primi invadatori nomazi vor întemeia un imperiu iranian, a cărui putere va garanta drumurile de comerţ, asigurând astfel înflorirea unei civilizaţii, unde vor fi reunite într-o primă sinteză influenţele Mediteranei elenice şi cea a stepelor din Asia.

Vas scit

Vas scit de argint aurit, decorat cu scene de vânătoare, secolele IV-III î.e.n., descoperit în kurganul de la Soloha (Курган Солоха)

Vas scit

Vas de electrum (aliaj natural de aur şi argint), decorat cu scene din viaţa sciţilor, 400-350 î.e.n., descoperit în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

Cerb de aur

Cerb de aur, ornament pentru scut, descoperit în kurganul de la Kostroma (Костромской курган)

Pantera de aur

Panteră de aur, ornament pentru scut descoperit în kurganul de la Kelermes (Келермесский курган)

Cercei de aur

Cercei din aur şi email, 350 î.e.n., descoperiţi în kurganul de la Kul-Oba (Курган Куль-Оба)

   Începând cu secolul al VII-lea î.e.n. colonizatorii greci pătrund în bazinul pontic urmându-le probabil navigatorilor fenicieni. Primii exploratori ai ţărmurilor Mării Negre au fost coloniştii din Milet, un oraş de pe coasta egeeană a Asiei Mici, aparţinând ramurii ionice a elenilor.

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI):
GHEORGHE I. BRĂTIANU
– MAREA NEAGRĂ DE LA ORIGINI PÂNĂ LA CUCERIREA OTOMANĂ, EDITURA MERIDIANE, Bucureşti-1988;
RADU VULPE
– VECHI FOCARE DE CIVILIZAŢIE: ISTRIA, TOMIS, CALLATIS, EDITURA ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti-1966. 

2 răspunsuri la Civilizaţiile Pontului Euxin

  1. Toate popoarele migratoare s-au format la nordul Marii Negre si Marii Caspice, cum ar fi: kurgani, cumani, pecenegi, turci, maghiari, kazari, etc., asa conditii bune erau in stepele respective. Se formau, se inmulteau de nu mai aveau loc si plecau in migratie la furat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s