Constanţa (Tomis)

   Constanta este unul din cele mai importante orase din Romania. Are statut de municipiu si este resedinta administrativa a judetului cu acelasi nume. Orasul dateaza din antichitate fiind cunoscut sub numele de Tomis, cand a functionat ca o colonie comerciala elena. Este situat in sectorul meridional al tarmului romanesc al Marii Negre, in partea de est a Podisului Dobrogei Centrale, avand centrul plasat pe coordonatele 44º10’24″ latitudine nordica si 28º38’18″ longitudine estica.
   Municipiul Constanta cuprinde orasul Constanta propriu-zis si localitatile Palazu Mare (sat) si Mamaia (statiune), situate in partea de nord, pe laturile de vest si respectiv de est ale lacului Siutghiol. La nord se invecineaza cu orasele Navodari si Ovidiu, la sud cu comuna Agigea, la vest cu orasul Murfatlar si comuna Valu lui Traian, la sud-vest cu orasul Techirghiol si comuna Cumpana, la est gasindu-se Marea Neagra.

Constanta

Romania (Constanta)

Judetul Constanta

Judetul Constanta

   Orasul este o „poarta de intrare“, atat pentru teritoriul national (portul maritim) cat si pentru litoralul romanesc, fiind inconjurat de o serie de statiuni cu o ampla baza de cazare (Mamaia, Navodari, Eforie, Techirghiol). Acest rol este asigurat de caracterul multimodal al cailor de comunicatie, care asigura accesul in oras: artere rutiere, feroviare si fluvio-maritime de importanta nationala si europeana, precum si de legatura directa si rapida cu aeroportul Mihail Kogalniceanu, situat la 25 km nord-vest, pe E60, aeroport echipat pentru zboruri internationale, unde se afla un centru regional de control si dirijare a zborurilor. Orasul Constanta este situat la circa 230 km de Capitala tarii, fiind accesibil pe cai rutiere modernizate (prin Harsova pe E60, respectiv Bucuresti-Cernavoda pe Autostrada Soarelui A2) si pe caile ferate (magistrala CF 800, dubla si electrificata). Pe directia nord-sud, orasul este travesat de artera E87, paralela cu linia tarmului si care leaga toate localitatile litorale, de la Tulcea in nord, pana la Vama Veche in sud.

Autostrada Soarelui

Autostrada Soarelui

   Constanta este un oras-port maritim cu capacitati administrative si economice complexe. Prin rolul pe care il are la nivel judetean si regional, municipiul are functii bine determinate, exprimate prin concentrarea unor institutii publice, de cercetare stiintifica, de invatamant si cultura, financiar-bancare, prezenta Bursei Maritime, a unor consulate si reprezentante ale unor firme internationale, care satisfac necesitatile populatiei de pe o arie larga. In economia orasului, Portul Constanta, cel mai mare de la Marea Neagra si al patrulea din Europa, are ponderea principala. Urmatoarele domenii economice ca importanta sunt turismul, industria si comertul. Orasul mai cuprinde un valoros patrimoniu cultural, cu situri arheologice din perioada antichitatii grecesti si romane, precum si numeroase monumente de cult apartinand comunitatilor etnice si confesionale care au locuit si mai locuiesc inca pe teritoriul Constantei.

Portul Constanta

Portul Constanta

   Cea mai mare parte a vetrei urbane este asezata pe un relief tipic de campie joasa (25-50 m), distingandu-se in alcatuirea sa trei zone evidente:
   – partea peninsulara, cu o orientare nord-vest – sud-est, avand panta de inclinare pe aceiasi directie;
   – partea continentala, respectiv marginea estica a Podisului Dobrogei, cu o altitudine mai mare decat a restului orasului, care scade odata cu inaintarea spre mare;
   – partea litorala, cu zona portuara, zona plajei si perisipul Mamaia lung de 8 km.
    In functie de caracteristicile reliefului s-au structurat zonele istorice, rezidentiale si functionale ale orasului. In nordul teritoriului administrativ, linia tarmului este joasa, presarata cu lacuri. In aceasta zona s-a dezvoltat statiunea turistica Mamaia. Faleza litoralului se accentueaza in zona centrala a orasului, acolo unde golfurile naturale au permis dezvoltarea portului turistic si a portului de marfuri. Intre cele doua golfuri se afla un istm pronuntat, pe care s-a dezvoltat orasul vechi, cunoscut azi sub denumirea de „Peninsula“. Catre extremitatea sudica a orasului, linia tarmului coboara din nou si se contopeste cu amenajarile portuare din partea noua a portului Constanta-Sud, care se apropie de limitele nordice ale statiunii Eforie Nord. In evolutia teritoriala a orasului, o mare parte a zonelor rezidentiale s-au dezvoltat pe verticala, zona portuara, de depozit si industriala extinzandu-se in continuare pe orizontala.
   Din punct de vedere administrativ, zona rezidentiala a Constantei este impartita in cartiere: Peninsula, Centru, Tomis (I, II, III, IV si Nord), Tabacarie, Faleza Nord, Anadalchioi, Coiciu, I.C. Bratianu, Palas C.F.R., Medeea, Zona CET, Abator, Viile Noi, Km. 4-5, Faleza Sud. Centrul si Peninsula (orasul vechi) se remarca prin constructiile vechi (monumentale) care predomina, institutiile administrative si de cultura, magazine, hoteluri, restaurante si numeroasele obiective turistice. Tot aici se afla plaja Modern si Portul Turistic Tomis.

Constanta

Constanta
(Peninsula-Orasul Vechi)

   Un element de o deosebita semnificatie in cadrul structurii fizico-geografice a orasului Constanta, il reprezinta factorul climatic, datorita prezentei Marii Negre, care isi face simtita influenta pana la 20-25 km vest de tarm. In general climatul maritim este caracterizat prin veri a caror caldura este atenuata de briza marii si prin ierni blande, marcate de vanturi puternice si umede dinspre mare.
   Temperaturile medii anuale (peste 11ºC), au valori superioare mediei pe Romania. Temperatura minima inregistrata in Constanta a fost -25ºC la data de 10 februarie 1929, iar cea maximă +38,5ºC la data de 10 august 1927.
   Media radiatiei solare este destul de ridicata, in medie doar 62 zile/an sunt lipsite de soare.
   Vanturile, determinate de circulatia generala atmosferica, inregistreaza frecventele cele mai mari din directiile nord (66,8%), vest (12,7%) si nord-est (11,7%). Caracteristice zonei sunt brizele de zi si de noapte.
   Precipitatiile atmosferice sunt mai reduse in perimetrul orasului (si al judetului) decat in celelalte zone ale tarii, cantitatile medii anuale fiind cuprinse intre 350-400 mm. Stratul de zapada persista la Constanta cel mai scazut numar de zile (circa 24).

Rasarit la Marea Neagra

   Daca relieful asigura suportul material al tuturor activitatilor recreative, climatul impune „starea“ lor de desfasurare. El genereaza „atmosfera“ favorabila sau nefavorabila actului recreativ, catalizand sau, dimpotriva, inhiband derularea acestuia. Majoritatea absoluta a turistilor reduc importanta climei la „timpul frumos“, a carui frecventa si durata sunt definitorii pentru recreere si odihna. In acest sens, Constanta beneficiaza de un climat deosebit de atractiv.

   Flora si vegetatia naturala a Constantei este caracteristica zonei de stepa sudica premaritima si maritima. Specificul vegetatiei litoralului este dat de vegetatia de nisipuri si de saraturi marine, care formeaza o zona ingusta si neregulata de-a lungul Marii Negre. Pe alocuri se intalneste vegetatia de balta in jurul lacurilor dulci, dupa cum mai spre vest, pe nisipurile consolidate patrund speciile stepice: garofita (din speciile Dianthus dobrogensis si Dianthus leptopetalus), frasinel (Dictamnus albus), negara (Stipa capillata), alior (Euphorbia nicaeensis), stanjenel pestrit (Iris variegata), iasomie (Jasminus fruticans), colilie (Stipa ucrainica) sau armirai salbatic (Carduus hamulosus). In apropierea marii, pe faleza, care este foarte saraca in vegetatie, datorita tarmului abrupt si rapos si influentei distructive a factorilor antropici si zoogenic, se intalneste o planta rara, Zygophyllum fabago, care creste doar la Constanta. Chiar pe tarmul orasului, pe langa izvoarele de apa dulce se intalneste o alta planta rara, mediteraneana, Polypogon monspeliensis. In oras sunt cultivate flori, arbori si arbusti decorativi.

   Fauna este determinata de aceleasi conditii naturale specifice stepei si zonei de litoral. Langa malul marii traiesc mai multe specii de pescarusi, chire, chirighite si cormorani. Iarna apar rate, lisite si lebede. In jurul orasul traieste iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), orbetele (Spalax leucodon), dihorul de stepa (Mustela eversmannii), dihorul patat (Vormela peregusna), grivanul dobrogean (Mesocricetus newtoni) etc. In preajma falezelor, mai ales in apropierea palcurilor de copaci se intalnesc serpi neveninosi (Natrix natrix) cu abdomenul galben si spatele verzui. Alte specii de serpi si numerosi amfibieni traiesc in lacurile dulci. Dintre insecte amintim greierele improscator (Bradyporus dasypus), marele scarabeu (Scarabeus pius), viespile si fluturii de zi. Nu trebuie uitata prezenta paianjenului veninos, vaduva neagra (Latrodectus tredecimguttatus). Prezenta Marii Negre si a intregii salbe de lacuri dulci sau sarate din apropiere ei contribuie la diversitatea faunei din jurul orasului Constanta prin prezenta a numeroase specii de pesti, crustacee, moluste (scoici si melci de mare) sau meduze.

   Populatia orasului a cunoscut in secolul XX o crestere impresionanta, exploziva chiar in anumite perioade, urmare a cresterii economice si a dezvoltarii urbane.
   Prima crestere semnificativa a avut loc in anii ’20 dupa Marea Unire, cand intr-un interval relativ scurt populatia orasului s-a dublat, devenind unul din primele 10 orase ale tarii.
   Din 1912 pana in 2002 populatia a crescut de 11 ori, cresterea cea mai accentuata corespunzand intervalului 1956-1992. Aceasta perioada coincide cu investitiile masive facute in dezvoltarea industriei (constructii si producerea de energie) si activitatilor portuare (extinderea si modernizarea portului Constanta Sud – Agigea) precum si in infrastructura turistica (dezvoltarea statiunii Mamaia) si tehnica (Canalul Dunarea – Marea Neagra si nodurile hidrotehnice de la Agigea). Investitiile din industrie si turism au atras fluxuri migratorii importante de forta de munca, in special din nord-estul tarii. Populatia orasului a crescut rapid, datorita sporului migrator dar si cresterii sporului natural prin aportul populatiei tinere care s-a stabilit definitiv in oras.
   Aceasta evolutie face ca, in prezent, Constanta sa fie unul dintre orasele Romaniei cu cea mai tanara populatie si sa aiba o structura etnica foarte diversificata (romani, tatari, turci, tigani, greci, bulgari, etc.).
   Declinul activitatilor economice, transporturilor si chiar al serviciilor din turism inregistrat dupa „Revolutia din Decembrie ’89“, a determinat o emigrare a populatiei catre locurile de origine (cu precadere in judetele din Moldova) si scaderea natalitatii (generalizata la intreg teritoriul national), care duce in prezent la scaderea populatiei orasului. Conform recensamantului efectuat in 2011, populatia municipiului Constanta se ridica la 283.872 de locuitori, in scadere fata de recensamantul anterior din 2002, cand se inregistrasera 310.471 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt romani (83,11%). Principalele minoritati sunt cele de tatari (2,6%) si turci (2,3%). Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocsi (83,04%), cu o minoritate de musulmani (5,13%).

   Cele mai vechi dovezi ale existentei umane in Dobrogea dateaza din paleoliticul mijlociu (cca. 120.000-35.000 i.e.n.), ele circumscriindu-se perimetrului de astazi al municipiului Constanta. La Mamaia-Sat si la nord-est de Navodari au fost degajate doua locuinte tipic musteriene, cu numeroase urme de silex ce releva si aici prezenta omului de Neanderthal.
   Neoliticul aduce o adevarata „revolutie“ in dezvoltarea societatii umane prin schimbarile si inovatiile social-economice. Urmele culturii neolitice Hamangia (4.200-3.700 i.e.n.), proprie Dobrogei, sunt prezente pe intreg litoralul. Triburile acestei culturi din apropierea marii, au intretinut relatii de schimb cu triburile altor culturi invecinate, ceea ce a facut ca produsele oferite de ele (cum erau scoicile, din care se confectionau podoabe), sa ajunga dincolo de malul stang al Dunarii. Pentru aceiasi zona a fost constatata prezenta si a altor culturi materiale neolitice, care vin din nordul Dunarii; este cazul culturii Gumelnita (3.400-3.300 i.e.n.), ale carei urme au fost evidentiate, in vatra istorica a orasului Constanta. In 1963, pe malul nordic al lacului Tabacarie, in perimetrul actualului cartier Tomis IV, s-au descoperit vase ceramice, unelte mari din silex (lame, cutite, razuitoare) si doi idoli feminini din lut ars. Intregul material arheologic a fost excavat dintr-o asezare gumelnitiana timpurie, cu doua niveluri de locuire.
   Epoca bronzului (2.400-1.200 i.e.n.), marcheaza stabilirea triburilor indo-europene (tracii) pe un vast teritoriu din sud-estul Europei. Pentru perioada de sfarsit a epocii bronzului si inceputul epocii fierului (Hallstatt), orasul Constanta este reprezentat in sfera arheologica de o importanta descoperire: un depozit format din 38 de obiecte din bronz, compus din 12 celturi, 23 securi, un varf de cutit, 2 turte – toate in greutate de peste 7 kg.
   Spre sfarsitul primei epoci a fierului (1.200-500 i.e.n.), mai exact in secolele VIII-VI i.e.n., populatia traco-getica din Dobrogea, se remarca printr-o cultura avansata, cu trasaturi proprii, care incepand cu secolul al VII-lea i.e.n., asimileaza elemente ale civilizatiei grecesti care se va dezvolta si in Dobrogea, in cetatile de pe tarmul Pontului Euxin.
   Tomis apare in procesul colonizarii grecesti din Pontul Stang, alaturi de cetatile Histria si Callatis. Desi nici un izvor scris nu da vreo indicatie referitoare la data intemeierii asezarii, istoriografia de data recenta si dovezile arheologice, indica existenta Tomisului inca din secolul al VI-lea i.e.n., pe promotoriul care intra puternic in mare si care va constitui vatra istorica a Constantei de astazi.
   Denumirea asezarii variaza, in greaca Τµις sau Τοµες  iar in latina, Tomi sau Tomis. Acest nume este probabil derivat din substantivele grecesti τµος (taietura, bucata) si τοµες (cutit, lama). Toponimul a ocazionat cautarea unor etimologii legate de calatoria argonautilor. Conform legendei, Iason si argonautii sai ar fi poposit aici dupa ce fusesera trimisi in Caucaz sa aduca „Lana de Aur”. Urmariti de flota regelui Colhidei, l-ar fi taiat in bucati pe fiul acestuia Absyrtos, pana atunci tinut ostatic la bord, pentru a-l obliga pe rege sa caute si sa adune resturile in vederea ceremoniei funerare, dand astfel argonautilor timpul necesar pentru a fugi spre Bosfor. Insa istoricii considera mai plauzibil ca „taietura“ (din linia tarmului) sa fi desemnat mai degraba portul antic, astazi submers, in fata Cazinoului. Nu lipsesc nici credintele intr-un „erou fondator“ sau „eroina fondatoare“, primul recunoscut pe monedele locale, iar ultima varianta intalnita la Iordanes (Getica, 62), conform careia regina scitilor, Tomyris, ar fi zidit pe tarmul moesic al Pontului un oras caruia i-a dat numele sau.

Argo

Argo
(Constantine Volanakis)

   Argonautii au fost in mitologia greaca cei cincizeci de eroi care au alcatuit echipajul corabiei Argo. Printre ei se numarau Heracle, Orfeu, Castor si Polux, Tezeu, etc. Argonautii l-au insotit pe Iason in faimoasa expeditie organizata de acesta, la porunca lui Pelias, regele din Iolcus, care-i ceruse sa-i aduca Lana de Aur.

   Initial, Tomisul trebuie sa fi fost un emporion (factorie comerciala ce precede constituirea coloniei propriu-zise), cu o evolutie mai lenta decat Histria (la nord) si Callatis (la sud) se afirma deja ca doua cetati cu un nivel economic elevat. Abia in epoca elenistica, spre sfarsitul secolului al IV-lea i.e.n. si pana spre secolul I i.e.n., cetatea va capata atributele unui polis. In secolul al III-lea i.e.n. Tomisul face salturi notabile pe linia evolutiei economice, aceasta fiindu-i inlesnita si de activitatea portuara mult incetinita a Histriei si de scurgerea unor mari bogatii cerealiere si animaliere de la vest, pe actuala vale Carasu. Este vorba de marele drum care impartea Dobrogea in doua si care, pornind de la Dunare, de la Axiopolis (Cernavoda), ajungea la Tomis, unde corabiile preluau marfurile in portul ce se dezvolta tot mai mult. Orasul este autonom si isi constituie un larg teritoriu rural, in timp ce comertul va deveni principala preocupare a cetatenilor sai; atelierele monetare tomitane bat numeroase piese de argint si de bronz, expresie a potentei economico-politice.

   Importanta Tomisului crescuse intr-atat in secolul al II-le i.e.n., incat a inceput sa suscite interesele oraselor vecine Histria si Callatis, ambele incercand sa instituie un control asupra sa. Intre acestea si cetatea Byzantion care urmarea acelasi scop, izbucneste un razboi in anul 260 i.e.n. Din aceasta infruntare, Tomisul va iesi intarit, inlaturand orice tutela si continuandu-si ascensiunea economica. Perioada veacurilor III-I i.e.n. constituie pentru Tomis un interval in cadrul caruia se acumuleaza in cetate mari averi cu ajutorul carora obstea isi daltuieste in piatra si marmura elegante edificii publice si particulare, de la care, in zilele noastre, au ramas importante marturii arheologice: fragmente de capitele, frize, coloane ancadramente etc. Se ridica un zid de aparare dupa modelele cunoscute si in alte centre vest-pontice, iar apeductele asigura apa potabila captata la izvoarele situate in preajma tarmului de sud-vest al lacului Siutghiol.
   Locuitorii orasului isi organizeaza viata sociala si politica potrivit cetatii Milet, locul de origine al tomitanilor. Originea milesiana a coloniei Tomis este afirmata de Demetrios din Callatis, preluat de Pseudo-Skymnos: „Orasul Tomis a fost o colonie a milesienilor“ (Τοµοι πλις ποικοι γενµενοι Μιλησων) (Periegesis, 774) si mai tarziu de Ovidiu: „Miletida ad urbem“, (Tristia, I, 10, 41) sau „Huc quoque Mileto missi venere coloni“ (Tristia, III, 9, 3). Autoritatea suprema in cetate o are Adunarea poporului (Ekklesia), formata  potrivit sistemului gentilic milesian, din reprezentantii  celor sase triburi ioniene (Argadeis, Boreis, Oinopes, Geleontes, Hopletes, Aigikoreis), care alegeau Sfatul (Boule), puterea executiva.

   Incepand cu secolul I i.e.n., evenimentele istorice modifica fizionomia geopolitica a intregului teritoriu cuprins intre Dunarea de Jos si Marea Neagra, prin aparitia romanilor in aceasta regiune. Intentiilor expansioniste tot mai vizibile ale acestora catre Gurile Dunarii si in general pe coasta Pontului Stang, unde tentatia oraselor grecesti prospere era mare, incearca sa li se opuna o coalitie antiromana condusa de regele Pontului, Mithridates al VI-lea; fara mari sorti de izbanda, caci in cadrul celei de-a treia confruntari romanii reusesc, in 72/71 i.e.n., sa treaca sub autoritatea lor intreaga coasta vest-pontica, inclusiv Tomis, poate numai ca cetati aliate, dupa exemplul Callatidei. Cert este, insa, ca noua stapanire se dovedeste greu de suportat (impozite, vexatiuni, garnizoane de intretinut). Grecii din colonii alaturi de bastarni si de getii din zona se vor rascula in 62/61 i.e.n., infruntand pe romani sub zidurile Histriei.

   La scurta vreme orasele vest-pontice, inclusiv Tomisul, au intrat sub stapanirea lui Burebista, intemeietorul primului stat dac centralizat. Dupa moartea lui Burebista (asasinat in anul 44 i.e.n., in anul cand dispare de pe scena istoriei, in aceleasi imprejurari dramatice si Cezar), romanii reusesc sa reocupe teritoriul dintre Dunare si mare (cunoscut si sub numele de Ripa Thraciae), ultima campanie avand loc in anii 29/28 i.e.n. De acum inainte prezenta romana la Gurile Dunarii, inclusiv la Tomis, devine o realitate permanenta. Consolidarea ei este marcata de crearea in anul 15 e. n. a provinciei Moesia, iar cetatile grecesti sfarsesc prin a accepta protectia statului roman, care le asigura libertatea de miscare in traditionalele lor indeletniciri comerciale.
   Inca din primii ani ai prezentei romane, orasele mercantile (grecesti) de pe tarmul vestic al Marii Negre se vor constitui intr-o uniune, mai intai formata din cinci cetati – Histros, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic) si Odessos (Varna), apoi din sase cetati, se va adauga si Mesembria (Nesebar). Initial resedinta uniunii era la Odessos, insa la scurta vreme se va muta la Tomis, unde rezida conducatorul ei. Tot la Tomis isi va avea sediul comandantul militar al coastei de vest a Pontului Euxin (praefectus), marturie a importantei orasului in ochii noilor sai stapanitori.

   Referiri si aluzii la viata tomitana de la inceputul secolului intai se desprind din opera exilatului Ovidiu. Trimis aici de catre imparatul Octavian-Augustus, la scurta vreme dupa integrarea litoralului vest-pontic, granitelor imperiale, „cantaretul iubirilor gingase” va suporta surghiunul amar intre greci si geti, la Tomis, timp de opt ani (va muri aici in anul 17 e.n.). Suportand un surghiun poate nemeritat, intr-o regiune atat de indepartata de patrie, cu o clima neprielnica, firavul si rafinatul poet incearca in elogiile sale, hiperbolizand vitregiile climatului si ale vietii de aici, sa dobandeasca iertarea imparatului. In scrisori trimise „ex Ponto“ Ovidiu infatisa un tablou al realitatilor tomitane.

   „Cat aburesc zefirii ne ingradim cu Istrul,/ El numai ne pazeste de crunte navaliri/ Cand insa vine iarna cea trista si cumplita/ Si geru-mbraca tara in albul lui vesmant.,/ Cand crivatul salbatic, cu aspra lui suflare,/ Ingheata apa marii ori Istru-nvalurat,/ Indata ce s-asterne campia cea de gheata/ Barbarii dau navala pe caii lor cei iuti./ Sagetile lor zboara departe, pan’ departe,/ Si toata-mprejurimea calari o pustiesc./ Fug oamenii! De tarini nu-i nimeni sa mai vada:/ A barbarului prada e-al omului avut,/ Nimica toata: carul ce scartaie, vreo vita,/ Si toat-agonisita sarmanului plugar!/ Cu bratele legate dusi unii in robie./ Isi mai arunca ochii peste casa lor in van./ Iar altii cad, sarmanii, caci ii strapung indata/ Sageti incarligate si unse cu venin./ Tot ce nu pot sa ieie cu dansii dau pieirii/ Si focul dusman arde colibele pustii.“ (Tristia, III, 10)

   Tot din relatarile poetului aflame manunte privind apararea cetatii din vremea sa, sterile fiind in concordanta cu datele pastrate intr-o interesanta inscriptie, decretul de constituire a garzii civice, cu rostul de a interveni in caz de pericol extern. Membrii acestei garzi, in numar de 40, comandate de un hegemon, apara turnurile si poarta cetatii, asa cum noteaza si Ovidiu:

   „Ce chin sa-ti duci viata cu getii si cu besii,/ Tu care-ai fost odata poetul rasfatat!/ De dusmani sa te aperi cu ziduri si c-o poarta,/ Si-abia daca poti zice ca ele te pazesc!“ (Tristia, IV, 1)

   Dar intre zidurile Tomisului, desigur mult mai mici in comparatie cu cele pe care le cunostea poetul la Roma sau in alte centre mediteraneene sau egeice, cetatea tomitana fiind, in vremea lui Ovidiu, la capatul nordic al extinderii civilizatiei romane, traiau nu numai greci si bessi (traci originari dintre Rodopi si Balcani, multa vreme ostili dominatiei romane, pentru ca in cele din urma sa se incadreze in formele administrative si viata publica romana), situatia etnica, pe fondul unor agitatii razboinice antiromane permanente, era mai complexa.

   „Vrei sa afli, poate, si cine-s tomitanii/ Si ce fel de moravuri se vad in jurul meu?/ Cu getii in amestec sunt grecii de pe-aici/ Dar getii cei razboinici ii covarsesc pe greci./ Calari pe cai, puzderii, sarmatii si cu getii/ Tot misuna pe drumuri: cand vin, cand iar se-ntorc!“ (Tristia, V, 7, 9-14)

   Tomitanii l-au pretuit si l-au onorat pe Ovidiu ca pe unul dintre oaspetii de elita, astfel ca cetatea devine o a doua patrie a nefericitului sulmonez. El moare aici in anul 17 e.n. si dupa informatiile literare tarzii, din epoca Renasterii, tomitanii l-ar fi inmormantat la poarta cetatii „ante oppidi portam“.
   Ovidiu ramane in constiinta romanilor, ca un poet latin de geniu, adoptat pe meleagurile etnogenezei lor, ca simbol de cultura si limba latina.

   Un sir de masuri administrative culmineaza cu infiintarea provinciei Moesia Inferior (care coincide in linii mari cu actuala Dobroge), in anul 86 e. n., in timpul imparatului Domitian. In intreaga provincie se constata un mare reviriment economic si cultural. Pozitia Tomisului in ansamblul oraselor din Pontul Stang se consolideaza mult. Portul sau capata impulsuri noi, este vizitat de de tot mai numeroase corabii; acum se impune infiintarea biroului vamal, al carui conducator era membru al Adunarii Poporului.
   Se pare ca inca de pe acum, mai exact sub Antonini (secolul al II-lea e.n.), Tomisul a devenit resedinta Moesiei Inferior, substituindu-se Troesmisului (Turcoaia, jud. Tulcea). In ansamblul vietii urbane a provinciei, care numara zeci de castre si cetati pe linia Dunarii si in interior, preeminenta o are Tomisul.
   Navigatorii tomitani sunt in plina activitate, iar legaturile cetatii cu orase aflate chiar in regiuni indepartate sunt frecvent atestate in special in izvoarele epigrafice. Ni se consemneaza, astfel, un mare numar de orase din bazinul pontic, din cel egeic si mediteraneean: Byzantion, Alexandria, Cyzic, Olbia (la gurile Bugului), Palmyra, Smirna, Athena, Nicomedia, Ancyra s.a. Multi negutatori isi constituie la Tomis reprezentante speciale cum e cazul celor din Alexandria Egiptului, in timp ce armatorii (tomitani si straini) erau si ei organizati intr-un colegiu propriu, marturie a dimensiunilor activitatii comerciale tomitane, ce depasea mult hotarele provinciei.
   In secolele II-III e.n., pe fondul unui climat de pace si progres economic, sub auspiciile civilizatiei romane, Tomisul va cunoaste o maxima dezvoltare urbanistica, asa cum n-a cunoscut in vremea stapanirii romane, nici o alta cetate din Pontul Stang. In oras se construiesc edificii publice si particulare, se aliniaza strazi pavate, se dezvolta ateliere de prelucrat marmura, mestesugul ceramic ia amploare si in mod deosebit se sculpteaza in piatra si marmura, cu un mare rafinament. Dovada acestei indeletniciri, ne-o ofera cunoscutul „atelier“ de prelucrat marmura, descoperit in 1958 la punctul „Serpentina“, de pe malul portului. Blocurile mari de marmura, transportate pe calea apei, (marmura fiind, in acelasi timp si lest pentru corabii), erau depuse pe malul portului, apoi sculptate pe loc.
   Sculptura propriu-zisa, detasata de arhitectura, ni se releva la Tomis printr-o mare varietate de monumente, multe de o valoare inestimabila. Statui si statuete, basoreliefuri si altoreliefuri, ornamente florale sau geometrice etc., s-au cioplit nu numai in vicus-urile cetatii (comunitati rurale ce faceau parte din teritoriul orasului) ci cu precadere in atelierele din Tomis. De aici provin piesele cele mai reprezentative sub raport estetic. Si cum cele mai numeroase reprezentari se leaga de practicile religioase si funerare, vom constata ca divinitatile pantheonului greco-latin si ale traco-getilor isi interfereaza adesea sensurile si semnificatiile, asimilandu-se.
   O oglinda fidela a cultelor practicate la Tomis ne-o ofera vastul repertoriu al divinitatilor pe care le cunoastem din descoperiri mai vechi sau mai recente. De larga difuziune la Tomis, in teritoriul sau rural, ca si in intreaga provincie se bucura Zeus-Jupiter (stapanul zeilor, zeu al cerului), Hercule (cel mai de seama erou din mitologia greaca), Pallas Athena-Minerva (zeita intelepciunii, protectoare a artelor, stiintei si mestesugurilor), Ares-Marte (zeul razboiului), Apollo (zeul Soarelui si al luminii, al muzicii, al poeziei si artelor frumoase), Dionysos-Bachus (zeul vinului si al vitei de vie), Artemis-Diana (zeita vanatorii, a padurilor) etc.
   De subliniat ca zeitatile traco-getice sunt asimilate cu cele greco-romane, in masura in care componentele lor mitice prezinta analogii: Sabazios cu Dionysos, Kottito sau Bendis cu Artemis, Zibelthiurdos zeu al furtunii, precum Zeus care manuia fulgerele si tunetele. Venerat la Tomis este si Calaretul Trac (Intemeietorul), divinitatea populatiilor trace din regiunea balcano-dunareana. Statuaria, inscriptiile de epoca etc., ne ingaduie constatatarea patrunderii de timpuriu la Tomis, a unor zeitati orientale, Isis (zeita egipteana a naturii fecunde si a maternitatii), Mithras (zeu al luminii ceresti, al Soarelui, al puritatii si al adevarului), Cibele (mama zeilor) s.a., zeitati venerate, de catre comunitatile negustoresti orientale prezente la Tomis.

   Incepand cu veacul al III-lea e.n., „pax romana“ este tot mai des tulburata de invaziile carpo-gotilor, de natura sa prejudicieze considerabil pasnica viata din Moesia Inferior si implicit a Tomisului, oras pe care marturiile epocii il supranumesc „prea stralucita metropola si capitala a Pontului Stang“. Este perioada in care se fac mari eforturi pentru refacerea zidului de aparare (dupa anul 270), din care astazi se pastreaza o portiune intinsa de-a lungul Bd. Ferdinand. Edificarea acestei monumentale constructii, refacuta permanent, pana catre inceputul veacului al VI-lea, in timpul imparatului Iustinian (527-565), este o marturie a posibilitatilor largi materiale pe care le avea cetatea, in ciuda distrugerilor provocate de barbari. Mai mult chiar, in vremea lui Diocletian (284-305) se constata un reviriment in viata orasului, revigorare intensificata mai ales sub Constantin cel Mare (306-337) si urmasii sai.
   Reformele lui Diocletian dau o noua structura administrativ-militara si financiara Imperiului, actuala Dobroge numindu-se acum Scythia Minor, cu resedinta la Tomis. In acest context istoric, Tomisul capata noi impulsuri. Orasul se infrumuseteaza cu noi edificii publice si particulare; portul isi intensifica activitatea; acum, se pare, a fost inaltat zidul de incinta ale carui temelii s-au pastrat pana astazi. Un document epigrafic de epoca ne vorbeste despre construirea unei porti a cetatii, poate una dintre cele doua pe care le vedem de-a lungul bulevardului Ferdinand, sub conducerea comandantului de atunci al provinciei, dux Milites Scythici, Caius Aurelius Firminianus.

   „Zeului Soare, pentru sanatatea imparatilor cezari C. Valerius Diocletian si a lui Marcus Aurelius Maximian, neinvinsii augusti, investiti cu puterea tribuniciana, plini de evlavie si fericiti, potrivit ordinului stapanilor nostri augusti si cu grija lui Caius Aurelius Firminianus, barbat de rang ecvestru, credincios vointei divine a augustilor, cetatea Tomis a reparat portile (poarta) cetatii de resedinta (a guvernatorului)“.

   Scythia Minor si capitala sa, Tomis, beneficiaza din plin de avantajele vecinatatii cu noua capitala a Imperiului Roman de Rasarit, Constantinopolis, schimbarea toponimica a Bizantului survenind din anul 330 cand Constantin cel Mare fixeaza resedinta imperiala pe malul Hellespontului. Avantajele sunt nesperate pentru Tomis, ca si pentru multe alte orase din Pontul Stang (incepe epoca romano-bizantina, din a doua jumatate a secolului al IV-lea), iar implicatiile sunt multiple si insemnate.
   Cat de insemnata trebuie sa fi fost „prea stralucita metropola a Pontului“ intre secolele IV-VII ne lasa sa intelegem exceptionala descoperire din anul 1959 a Edificiului roman cu mozaic. Si daca asociem acest splendid edificiu cu cel al termelor, aflate la 200 metri spre sud-est, precum si cu alte descoperiri, monede, ceramica, inscriptii, fragmente de arhitectura si sculptura, unelte dintre cele mai variate, urme de corabii cu ancorele lor etc, putem avea o imagine mai nuantata a puternicei si privilegiatei pozitii pe care o capatase Tomisul in contextul epocii, consecinta fireasca a stranselor legaturi economice cu Constantinopolul.
   Totusi primejdiile incursiunilor barbare nu lipsesc, dimpotriva se intetesc, punand Tomisul in situatii de grea cumpana. Un episod eroic din apararea orasului impotriva gotilor merita a fi subliniat. Era in anul 386, cand comandantul cetatii, Gerontios, izbuteste sa opreasca pe barbarii asezati sub zidurile Tomisului, ca aliati. Vitejia personala a conducatorului militar roman, ce s-a avantat singur in mijlocul gotilor, stimuland soldatii tomitani care „au rapus imediat pe navalitorii inmarmuriti de spaima“, este relatata de un izvor al vremii.

   Veacurile VI-VII sunt legate si de semnificative mutatii spirituale circumscrise lumii romane, inclusiv tomitane. Orasul devine de timpuriu scena unor manifestari religioase reflectate din abundenta in izvoarele epigrafice si literare ale timpului, in descoperirile din ultimele decenii, cand au fost aduse la lumina, prin stradaniile arheologice, nu mai putin de cinci bazilici crestine. Importanta eleziastica a Tomisului, aflat intr-o regiune in care doctrina crestina devine pronderenta, mai ales dupa ce este adoptata oficial in Imperiu, in timpul lui Constantin cel Mare, este atestata si de izvoarele scrise in care sunt mentionati mai multi inalti prelati (episcopi) – Gerontios, Theotimos, Timotei, Ioan, Alexandru, Theotimos al II-lea, Paternus (numele acestuia este atestat de o inscriptie incrustata pe un mare taler de argint aurit, aflat la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, provenit din Tomis, dar descoperit pe teritoriul Rusiei, unde a fost adus, de buna seama de migratorii care au atacat si jefuit cetatea la sfarsitul secolului al VI-lea).

Discul episcopului Paternus

Discul episcopului Paternus

   In anul 1912, la Malaia Perescepina (Малая Перещепина), in Ucraina, langa Poltava, a fost descoperit un mare tezaur format din mai multe vase si bijuterii de aur si de argint, in cuprinsul caruia, pe un mare taler din argint aurit, o inscriptie gravata mentiona numele episcopului Paternus.
   Talerul datat catre sfarsitul secolului al V-lea si inceputul celui urmator a fost realizat cel mai probabil intr-unul din atelierele de orfevrarie din Constantinopol si a apartinut Episcopiei de Tomis.
   In forma de disc cu un diametru de 61 cm si o greutate de 7,855 kg, aceasta patena (vas folosit pentru painea sfintita) este ornamentata cu splendide motive vegetale si animale. Un decor in forma de ghirlanda de vita de vie in care apar din loc in loc pasari si animale cu semnificatie simbolica, cunoscute in intreaga arta paleocrestină (mielul, paunul, cerbul, porumbita) si cate un cos cu fructe impodobeste marginea discului. Patru medalioane mari cu cate o cruce in interior si alte patru mai mici intrerup acest decor. In centru apare monograma lui Hristos flancata de literele A (alpha) si Ω (omega) inscrisa intr-un cerc pe care este gravata incriptia in latina care mentioneaza numele lui Paternus, episcop de Tomis. + EX ANTIQVIS RENOVATUM EST PER PATERNUM REVERENTIS. EPIS. NOSTRUM. AMEN. „(Acest disc) a fost facut din nou, din (piese) vechi, prin grija lui Paternus, preacinstitul nostru episcop“.
   Numele episcopului tomitan apare si in actele Sinodului patriarhal de la Constantinopol din anul 520, unde semna ca „mitropolit al provinciei Scytia“:Paternus misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitanus“ (Paternus, prin mila lui Dumnezeu, episcop metropolitan al provinciei Scythia).
   Paternus, este primul si singurul episcop de Tomis cunoscut sub titlul de „episcopus metropolitanus“. Aceasta titulatura arata ca in timpul imparatului bizantin Anastasius (491-518), sub autoritatea acestui episcop se aflau cele 14 episcopate existente in cetatile mai importante de pe teritoriul Dobrogei (Axiopolis, Capidava, Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegysus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa, Dionysopolis).

   Dintre monahii invatati ai Scythiei Mici, a caror activitate se leaga de Tomis, amintim pe Ioan Maxentius (secolul al VI-lea), cel mai de seama dintre conducatorii calugarilor originari din aceasta provincie, autorul unor scrieri in limba latina, pe Ioan Cassian (cca. 360-430), nascut in teritoriul rural al Tomisului, calator neobosit si propagator al noii religii si pe celebrul Dionysius Exiguus (Dionisie cel Mic sau cel Smerit, secolul al VI-lea) unul din intemeietorii culturii medievale (a trait ca monah la Roma aproape jumatate de veac) si caruia omenirea ii datoreaza calculul erei noastre (Dionisie este recunoscut ca fiind cel care a stabilit principiul Anno Domini, folosit atat in calendarul Iulian cat si in cel Gregorian).
   Tomisul epocii romano-bizantine se arata cu notabile schimbari generate de influenta crestinismului, ce vadesc o transformare a viziunilor artistice: ornamentele interioare ale bazilicilor, de cele mai multe ori in marmura, placi de cancelli, ferestre traforate, pilastri si capitele, ornamente cu cruci, rozete si chrisme, domina ansamblul descoperirilor de epoca.

   Pe plan politico-militar, secolele V-VII au adanci inplicatii in viata Tomisului (ca a intregii provincii de altfel), se deruleaza acum cavalcada greu de potolit a popoarelor migratoare (hunii, antii, slavii, protobulgarii); in cursul unei lupte desfasurate chiar sub zidurile cetatii, bizantinii vor reusi sa zdrobeasca un mare numar de slavi (la sfarsitul veacului al VI-lea), dar navalitorii nu pot fi opriti dincolo de Dunare. Infiintarea primului tarat bulgar, in anul 680 (bulgarii au venit la Gurile Dunarii de pe Volga) ce va coexista, de fapt cu puterea bizantina permanent prezenta in Scythia Minor, va determina pe imparatii bizantini sa reorganizeze provincia sub forma unei theme (in timpul lui Constantin al IV-lea Pogonatul, 681-685), unitate militar-administrativa in care puterea militara si cea civila erau incredintate unui strateg, subordonat direct imparatului.
   Intre orasele mai importante ale acestei theme, cu pronuntat caracter de aparare impotriva pericolului bulgar, izvoarele istorice amintesc Tomisul (denumire, folosita in alternanta cu cea de Constantia). Activitatea bizantina in Marea Neagra ramane intensa, acestia pastrand controlul in Delta Dunarii si pe litoralul de vest.
   Stapanirea bizantina in intregul tinut dobrogean se reinstaureaza in anul 971, cand energicul imparat Ioan Tzimiskes (969-976) desfiinteaza Bulgaria de rasarit, iar intre Dunarea de Jos si Marea Neagra infiinteaza o noua thema, Paristrion (Paradunavon). Schimburile comerciale ale provinciei se reiau, navigatia se revigoreaza, dar Tomisul pierduse deja intaietatea economico-politica: resedinta themei va fi mutata la Dorostolon (Silistra, in Bulgaria).
   Stirile literare si marturiile arheologice se refera acum la imaginea unui Tomis mult mai redus ca importanta; populatia sa duce o existenta de agricultori si pescari, navigatori si meseriasi, dar departe de nivelul de altadata, in care opulenta si luxul edificiilor publice se intalneau la tot pasul. Un inceput de decadere este evident.
   In secolele IX-XI, Imperiul Bizantin intreprinde eforturi de aparare a provinciei; din aceasta perioada fiinteaza valurile de aparare ce se intind intre Constanta si Cernavoda; acum sunt mentionate primele capetenii feudale in Dobrogea, Tatos, Satza si Sestlav, consemnate de Ana Comnena, in cunoscuta sa lucrare Alexiada; o inscriptie in limba slava veche, descoperita la Mircea Voda, atesta numele unui Jupan Dimitrie.
   Istoricul Skilitez-Cedrenos, vorbind despre succesele bizantinilor, condusi de Ioan Tzimiskes, in anul 971, contra rusilor kieveni, spune la un moment dat: „Si au venit la dansul din Constanteia si din alte fortarete ridicate dincolo de Istru, soli, care cereau iertare pentru relele savarsite, predandu-se impreuna cu alte fortarete; primindu-i cu blandete, imparatul a trimis oameni sa preia fortaretele si oaste indestulatoare pentru paza lor“. Este lesne de recunoscut ca fortareata Constanteia este, de fapt anticul Tomis, unde, dupa interpretarea unor reputati istorici romani, functiona un jupanat, fapt ce a impus mentionarea sa si de catre Constantin al VII-lea Porfirogenetul, atunci cand enumera principalele 15 orase ale themei Paristrion.
   De ce Constanteia sau Constantia si nu Tomis ? Cea mai plauzibila explicatie data in privinta schimbarii toponimice are in vedere mutatiile survenite in structura orasului in veacurile IV-VII. Unele cercetari arheologice fac sa se configureze in aria locuibila a Tomisului o zona noua; ea s-ar circumscrie zidului de incinta modificat in rastimpul dintre amintitele secole, in sectorul de vest, cu menirea de a ocroti sediul episcopal. Se pare ca noul cartier“ capata denumirea de Constantiana sau Constantia, dupa numele unor dinasti din familia imperiala din secolul al IV-lea, intre care este de luat in considerare Constantin al II-lea (337-361).
   Este foarte posibil ca acest nou cartier sa fi inclus si o biserica, ce purta numele vreunei imparatese, cum este Flavia Maxima Constantia, fiica amintitului imparat, sanctificata de biserica. Oricum va fi fost cert este ca in veacurile urmatoare se folosesc in paralel, ambele denumiri, iar gratie importantei noului cartier tomitan, asistam la fenomenul iesirii totale din vorbire a anticului toponimic, in favoarea noului nume – Constantiana – sau Constantia.

   In secolele X-XIII, orasul va participa, ca obiectiv urban de o oarecare importanta, la evenimentele epocii; va suferi rigorile impuse de migratiile pecenegilor, uzilor si cumanilor, va fi integrat taratului romano-bulgar al Asanestilor, fara sa stim exact in ce chip si fara sa excludem controlul coastei vest pontice de catre bizantini, stapani permanenti aici. Ni-l mentioneaza, de asemenea, in cunoscuta sa harta, invatatul arab Idrisi, cu numele (deformat dupa pronuntia proprie) de Tometana, deci Tomis, urmare fireasca a paralelismului potrivit caruia vechiul nume staruia inca, alaturi de Constantia.
   Dupa migratia devastatoare a tatarilor, din 1241, cu implicatii nefaste si pentru oras, asistam la desfasurarea unor importante activitati negustoresti bizantine si italienesti, genovezii ocupand un loc important si pe tarmul nord-vestic al Marii Negre; traditia orala tarzie ii aminteste si la Constanta. Oricum, in aceste secole, ruralizarea vestitului oras de altadata devine aproape totala, iar decaderea activitatilor comerciale si portuare este dincolo de orice indoiala.

   Evenimentele politico-militare din a doua jumatate a veacului al XIV-lea, cand litoralul vest-pontic este integrat despotatului lui Dobrotici (acesta obtinand autonomia fata de Imperiul Bizantin), sunt si martore patrunderii spre Gurile Dunarii a unui alt imperiu, aflat in plina expansiune, cel otoman.
   Incercand sa stavileasca pericolul pe care-l reprezentau turci osmanlii (prezenti, deja, intr-o buna parte a Peninsulei Balcanice), domnitorul Mircea cel Batran (1386-1418), va integra statului feudal romanesc si teritoriul dintre Dunare si Mare, inclusiv orasul Constanta, ceea ce-i va permite sa se intituleze in hrisoavele domnesti ca „domn pe amandoua partile de peste toata Dunarea si pana la Marea cea Mare si cetatii Darstorului stapanitor“.
   Spre sfarsitul domniei lui Mircea, Constanta, ca aproape intreaga Dobroge, ajunge sub stapanirea Imperiului Otoman. Dominatia otomana (inceputul secolului al XV-lea – 1877) s-a repercutat in mod negativ, in dezvoltarea tinutului transdanubian. Aceasta trenare a progresului social-economic apare cu atat mai evidenta in evolutia Constantei, numita acum Küstendjé (potrivit pronuntiei otomane), fostul oras, bogat si prosper in antichitate, vazandu-se redus la rolul minor al unei schele comerciale si la dimensiunile ce-i confereau mai degraba trasaturile ruralitatii.
   Aceasta este imaginea ce ne-o lasa toti calatorii. In jurul anului 1585, calugarul italian Mancinelli socoteste orasul drept „un catun, unde fusese pe vremuri frumosul oras Constanza, din ale carei urme, un oarecare turc bogat din acele parti pusese sa se sape lespezi mari de marmora  foarte frumoase, in speranta de a gasi vreo comoara“; in acelasi an, un alt italian, Sineori, atesta exportul de piei si de ceara din Tara Romaneasca si prin schela Constantei, de unde „ele sunt incarcate pe corabii care strabat aceasta mare, merg mai intai la Constantinopol si apoi de aici la Ragusa sau Ancona“.
   La mijlocul veacului al XVII-lea, pretioase stiri privind Dobrogea, inclusiv Constanta, le datoram invatatului calator turc Evliya Celebi, cel care a poposit in repetate dati si in vilaietul de margine al Semilunei. El ne marturiseste ca orasul Constanta, „fiind asezat pe malul marii, nu este prea bogat si prosper, caci adeseori a fost atacat si ruinat de cazaci“. In vremea lui Celebi, orasul depindea de cadiul (judecatorul) de la Karasu – Medgidia (vilaetul isi avea resedinta la Silistra) si nu se afla intr-un tinut cu insemnatate economica, din moment ce nu datora decat trei pungi cu aspri. „Se gasesc in total 150 de case, acoperite cu olana si sindrila“, ne transmite cronicarul otoman. In acelasi timp, Babadagul avea 3000 de case, Karasu avea 1000, iar Tulcea 1600 de case. Acelasi calator completeaza imaginea orasului cu „o singura moschee, iar langa schela (o improvizatie portuara) se afla o geamie simpla. Mai sunt un far, 40-50 de hambare asezate langa schela (in spatele actualului sediu al Muzeului de Istorie Nationala si Arheologie) si cateva pravalii, alte constructii nu are“. Tot de la el mai aflam ca, desi in vechime „fusese port mare la Constanta“, in raza caruia puteau intra usor 1000 de corabii, distrugerile diferitilor navalitori si inisiparea l-au facut insa inutilizabil, valurile marii izbindu-l in voie asa incat in unii ani se scufunda aici multe corabii“.
   In veacul al XVIII-lea, relatarile calatorilor atesta aceiasi imagine ruinata si modesta a orasului „acest oras – scrie la 1714 francezul la Motrye – care este vechea Constantia, este astazi putin lucru: casele sunt scunde si mai potrivite pentru un sat decat pentru un oras, chiar si de mana a doua, in afara de casele catorva turci. Circumferinta sa nu e mai mare de o mila, pe cand vechi ruine si unele urme de ziduri, care se mai vad, ici si colo, dovedesc ca altadata ea era de patru mile cel putin“. La fel vorbeste si Ch. Peyssonnel, consulul francez la curtea Hanatului din Crimeea: „Küstendjé a fost un oras mare. Acum (in 1750) este comandat de un aga, care are sarcina transportului graului la Constantinopol. Portul este nesigur“, dar, dupa cum tot el ne-o spune, destul de apt pentru exportul granelor din tinut si din regiunile riverane. Aceiasi calitate o releva, in 1780 si agentul polonez pe langa „Poarta, cand scrie ca orasul era, intr-adevar in ruine, dar totodata, era unul dintre insemnatele porturi dobrogene, „unde vin corabii grecesti si turcesti“.
   In acest secol insa, desele infruntari armate dintre cele doua imperii rivale – otoman si tarist – au grevat simtitor dezvoltarea intregii regiuni dintre Dunare si Mare – coridor de trecere si camp de disputa al armiilor vrajmase. In acest context nefericit, asa cum avea sa sintetizeze cel mai de seama istoriograf al orasului, colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu, „Constanta isi incheie bilantul socotelilor la sfarsitul secolului al XVIII-lea cu un deficit groaznic. Orasul, mai intai jefuit, a fost prefacut in ruine, de nici piatra peste piatra n-a mai ramas. Nici vorba nu poate fi de locuitori, care in atatea randuri isi luasera lumea in cap. Cei intorsi din pribegie mai scormoneau cenusa pe care o banuiau a fi fost a caminului lor. N-apucau bine sa-si cladeasca un bordei si sa-si infiripeze cat de cat o gospodarie, ca alta navala se anunta, pentru a lua din nou calea pribegiei si a nenorocirilor. Doar cimitirele mai strajuiau ruinele de pe urma atator navaliri pradalnice“.

   Ultimele sapte-opt decenii ale stapanirii otomane in Dobrogea aveau sa accentueze si mai mult imaginea relevata pana acum, impactul intereselor expansioniste ale puterilor straine punandu-si dezastruos pecetea si asupra Constantei. Mai intai, a facut ravagii razboiul din 1809, an in care coloanele cazacilor ocupa Constanta; rusii distrug intariturile orasului – este vorba de un zid ce pornea, aproximativ, dinspre Biserica Greaca pana la golful din spatele Casei Armatei. Urgia trece, autoritatile otomane se reintorc, intariturile sunt refacute printr-un nou zid, crenelat. Asa cum este reprezentat orasul in stampa din 1828 (prima imagine a Constantei din epoca moderna), datorata francezului Hector de Béarn, el pare inexpugnabil atacurilor dinspre uscat, cu atat mai mult cu cat intariturile erau formate din trei bastioane (inconjurate cu un sant plin cu apa), legate intre ele prin curtine situate in zona Bisericii Grecesti, in perimetrul sediului Muzeului de Arta Populara si intre Liceul Mihai Eminescu si Casa Armatei; prin aceasta ultima poarta, precedata de un pod mobil, se facea intrarea (principala) in oras.

Constanta (1828)

Constanta (1828)
„Kustengé“, desen de Hector de Béarn (Quelques souvenirs d’une campagne en Turquie)

Constanta (1828)

Constanta vazuta de pe mare (1828)
Vue de Kustengé prise de la mer“, desen de Hector de Béarn (Quelques souvenirs d’une campagne en Turquie)

   In cursul primului an al noilor ostilitati ruso-turce, din 1828-1829, lupte pentru ocuparea Constantei nu au avut loc, dar orasul cade, totusi, sub stapanirea cazacilor, ce-i distrug inca o data, fortificatiile. Un deceniu mai tarziu, viitorul maresal german Moltke, aflat in misiune de informare in Dobrogea, atesta existenta inca a distrugerilor din 1828, intr-o localitate in care erau locuite doar 40 de case si al carui port – cu o adancime de numai 7 picioare, era in intregime expus vanturilor din sud.

   In 1850, pasoptistul Ion Ionescu de la Brad, care intreprinde in Dobrogea o „excursiune agricola“ relateaza „trebuie sa fi fost foarte infloritoare altadata, judecand dupa imensele coloane de granit, de marmora si dupa ornamentele care formeaza gramezi de pietre in ruina“. O imagine lugubra a Constantei este infatisata si de catre medicul francez Camille Allard, prezent in 1855 in oras, in cursul razboiului Crimeii; din descrierile sale, Constanta apare ca un satulet plin de bordeie, de ruine, cu cadavre de animale pe strazile abia banuite. Cu toata starea deplorabila in care se afla in acel moment anticul oras, medicul francez nu se arata coplesit de ea, prevazand ca localitatea ar putea intr-o zi sa devina centrul unei civilizatii pe care ieri am vazut-o nascandu-se (se refera la inceputul foarte modest, al modernizarii soselei dintre Constanta si Rasova).
   Sfarsitul anilor ’50 ai secolului al XIX-lea avea sa constituie punctul de plecare spre iesirea Constantei din toropeala in care lancezea de atata vreme. In anul 1857, o companie engleza – Danube and Black Sea Railway Küstendje Harbour Company Limited, reprezentata prin inginerul John Trevor Barkley, obtine de la guvernul otoman concesiunea construirii caii ferate Constanta-Cernavoda (prima mare portiune de cale ferata din Romania, dupa cele sase trasee scurte construite intre 1856-1858 in Banat si Crisana si al doilea traseu de pe teritoriul Imperiului Otoman, in configuratia sa geografica de atunci). De remarcat, in ceea ce priveste importanta pe care o aveau cei 63,3 km de cale ferata pentru Principatele Unite, prezenta unor inalte oficialitati romanesti, in frunte cu ministrul de externe Ioan I. Filipescu, la inaugurarea de la 4 octombrie 1860, de la Constanta.
   Paralel cu constructia caii ferate, compania engleza a inaltat in oras si o serie de cladiri solide, intre care gara (1862 – va fi demolata in 1960) si circa 400 de case din piatra pentru functionarii si lucratorii portului (daramate in anii interbelici), dispuse pe coasta golfului, un atelier de reparatii al cailor ferate, numeroase magazii din piatra si lemn si corolarul tuturor acestor realizari – portul.

Gara veche din Constanta

Gara veche din Constanta

   In 1859, consulul grec la Varna catalogheaza localitatea drept „un mic oras”, cu 3.000 de suflete, din care 500 sunt supusi greci. Patru ani mai tarziu, prelatul francez E. Boré intr-o scrisoarea trimisa lui Camille Allard  vorbeste deja despre un adevarat oras care se marise mult: „Printr-o agreabila coincidenta, am trecut prin Küstendje in mana cu mica Dvs. lucrare despre Dobrogea… Lucrurile s-au schimbat de atunci si s-au schimbat in bine. Stiti ca o companie engleza a inceput si terminat un drum de fier de la Küstendje la Tchernavoda. Acest prim oras marindu-se mult, pare a avea viitor. Se lucreaza activ la formarea unui port protejat de un mol avansat in mare. Numarul cladirilor care vor depozita cerealele din Bulgaria si Valahia creste continuu. Circuitul mai lung prin Sulina este astfel evitat. Cand cheurile vor fi terminate, va fi si mai usor de incarcat si de comunicat cu orasul care incearca sa se europenizeze. Calea ferata care transporta materialele de constructie pentru port, transporta si cerealele, care sunt principalul articol de comert. Englezii si-au construit pe tarm uzinele si magazinele intr-o ordine care le face cinste. Distanta de la Küstendje la Tchernavoda se face in mai putin de doua ore si se trece prin mai multe sate care au inca, intr-adevar, un aspect foarte mizerabil, dar care in timp vor avea mari beneficii gratie acestei excelente cai de comunicatie“.

   In noiembrie 1878 primele unitati ale armatei romane patrund in Dobrogea. La Constanta, trupele si autoritatile romane sosesc la 23 noiembrie. Prefectul numit, Remus Opreanu, comunica a doua zi autoritatilor din capitala ca peste 5.000 de persoane si-au exprimat bucuria revenirii provinciei lor la patria-mama, constantenii primind autoritatile „in strigate de entuziasm“. In zilele urmatoare are loc o serbare data de fruntasii urbei, „dar la care toata populatiunea a luat parte; iluminatiunea de asta noapte (era) foarte splendida, stindarde, lampioane nenumarate, credeam a fi in Bucuresci in zilele de sarbatori nationale“, nota entuziasmat, corespondentul ziarului bucurestean „Presa“. In acele zile de autentica si indelung asteptata sarbatoare, orasul Constanta era impodobit, ca atatea alte localitati dobrogene; tricolorul romanesc falfaia pretutindeni, in port drapelele marelui pavoaz de pe corabiile statelor straine erau si ele arborate in semn de respect si cinstire a bucuriei constantenilor; pe strazile orasului, „Entuziasmul fiind foarte mare, bucuria se vedea pe toate fetele. Tot orasul era in picioare, stindarde, ghirlande de flori si diferite ornamente impodobeau casele“.
   In mai putin de patru decenii, dupa 1878, teritoriul transdanubian a cunoscut o adevarata renastere, prin eforturile reunite ale locuitorilor sai si prin initiativele statului. Orasul Constanta a constituit, in acest sens, mai mult decat oricare alta localitate dobrogeana, exemplul cel mai edificator al relevantei revigorari economice, politice si spirituale.
   In privinta progreselor economice, desigur ce dezvoltarea cea mai spectaculoasa a inregistrat-o portul. Inaugurat in 1909, construirea sa a constituit o intentie programatica a guvernului roman inca din 1878, cand Mihail Kogalniceanu declara in Parlament ca unul dintre interesele cele mai de capetenie pe care trebuie sa le urmareasca statul roman este interesul maritim, respectiv edificarea unui port „care va fi, sa ma credeti, plamanii Romaniei, prin care tara va respira si aceasta va fi Constanta“.

Portul Constanta (1910)

Portul Constanta (1910)

   Pana in 1878, industria orasului Constanta era complet inexistenta; in deceniile ce au urmat au fost puse si bazele acestei moderne activitati economice ce a stat, totusi, in umbra activitatilor comerciale circumscrise functiei de oras maritim. Au aparut unitati ale industriei materialelor de constructii (fabrici de caramizi), tabacarii, ateliere de reparatii mecanice, fabrici de bere, alte numeroase mici unitati ale industriei alimentare, fabrici de bidoane si ambalaje, rafinarii de petrol (in 1901 si 1904). Ca urmare a activitatilor economice tot mai diversificate, creste spectaculos populatia orasului, de la 4-5.000 de locuitori in 1878 la 8.000 in 1891, 10.500 in 1894, 16.000 in 1906, 26.000 in 1912, 34.000 in 1916. Perimetrul orasului se extinde tot mai spre nord, in 1905 fiind parcelat cartierul de dincolo de strada Stefan cel Mare.

   Viata publica in orasul Constanta a avut, in ansamblu aceleasi caracteristici ca si in restul tarii. Singura particularitate o constituia neexercitarea de catre constanteni (ca, de altfel, de catre toti dobrogenii) a tuturor drepturilor politice constitutionale, in primul rand, dreptul de a alege reprezentanti in Parlament, situatie ce decurgea din preocuparea guvernului de a acorda un rastimp de acomodare a dobrogenilor cu avantajele, dar si cu rigorile regimului parlamentar. Ca urmare a acestui fapt, viata publica a avut, pana in 1909 (cand se legifereaza extinderea aplicarii tuturor prevederilor constitutionale si in judetele din dreapta Dunarii), o mai mica intensitate (prima adunare cu caracter politic are loc la Constanta in 1899).
   Dupa 1908-1909, semnele unei vadite amplificari a manifestarilor vietii politice constantene se arata tot mai mult; acum are loc constituirea organizatiilor partidelor politice nationale, iar la alegerile parlamentare din 1912 participa, pentru prima data si locuitorii dobrogeni.
   Partidul National Liberal isi creaza o puternica organizatie municipala, mai ales printre comercianti si meseriasi, numerosi in cartierele noi ale orasului; seful organizatiei municipale este profesorul (si primar in 1908 si intre 1913-1916) Virgil Andronescu, iar printre fruntasi se numarau proprietarul Luca Oancea, avocatii I. N. Roman, Ath. Rainof, G. Benderly, dr. N. M. Sadoveanu, prof. N. T. Negulescu s.a.; in 1914, numarul membrilor organizatiei constantene a PNL se ridica la aproape 400 (din totalul de 648, cat numara intreaga organizatie judeteana). Bazele Partidului Conservator sunt puse la Constanta la sfarsitul anului 1907, cand se constituie un Comitet diriguitor al Clubului Conservator, condus de proprietarul C. Pariano. Comitetul executiv al organizatiei judetene se formeaza insa mai tarziu, in ianuarie 1909, iar inaugurarea oficiala a clubului are loc la 31 mai acelasi an. La randul sau, Partidul Conservator Democrat (intemeiat de Take Ionescu in 1908) isi constituie si el o organizatie la Constanta, condusa de profesorul Ion Banescu (pana in noiembrie 1910, cand inceteaza din viata), iar apoi de dr. (lt. col. rez) Achile Zissu; prima adunare generala a takistilor constanteni are loc la 25 aprilie 1910, iar inaugurarea clubului – in prezenta lui Take Ionescu – are loc la 20 iunie acelasi an. Clubul Social-Democrat intemeiat la Constanta in 1896 se reactiveaza in anul 1910. In 1905 este semnalata activitatea cercului socialist „Proletarul”, iar in acelasi an populatia constanteana primeste cu simpatie pe marinarii revolutionari rusi de pe crucisatorul „Potemkin“, carora autoritatile romane le acorda azil politic. Prima manifestatie organizata de socialistii constanteni are loc cu prilejul zilei de 1 mai 1913. Printre cei mai cunoscuti militanti socialisti se aflau Cr. Racovski, A. Caratzali, avocatii N. Ghetu, I. Barzan, A. Protopopescu, Tr. Bellu, Gh. Panaitescu, Andrei Ionescu.
   In ani premergatori primului razboi mondial actiunile revendicative se intensifica (prima greva in Constanta dateaza din 1884, fiind declansata de stivuitorii din port), intre 1912-1915 inregistrandu-se numeroase greve in port, la societatile petroliere, in diverse ateliere de croitorie, tricotaje, tamplarie, la fabrica de ambalaje metalice Tomis“ etc.

   In ceea ce priveste viata spirituala dobrogeana, ea s-a concentrat, prin tot ce avea mai valoros si mai elevat, in orasul metropola al provinciei, incadrandu-se organic dupa 1878 in cultura nationala. Se infiinteaza societati culturale, cea mai importanta fiind Cercul literar „Ovidiu“ (1897), al carui principal animator a fost prolificul publicist Petru Vulcan, apoi Societatea de arte, litere si sport (1910), Liga culturala (1892) s.a. Desi in oras nu activa un teatru profesionist, au avut loc numeroase turnee ale unor trupe romanesti sau straine; artisti de renume, precum Matei Millo, I. D. Ionescu, Constantin Notara, Petre Liciu, Aristizza Romanescu, Nicolae Leonard, Agatha Barsescu, Grigore Manolescu s.a. dau spectacole la sala Elpis, in holurile hotelurilor sau la Cazinou. La 8 februarie 1916 isi incepe seria concertelor la Constanta si George Enescu.
   Unul dintre mijloacele cele mai eficiente ale revigorarii culturale constantene l-a constituit presa, in paginile ei reflectandu-se pe larg preocuparile din diferite domenii ale societatii constantene. Pana in 1916 au aparut aproape 100 de publicatii; prima este organul oficial al Prefecturii, „Farul Constantei“ (1880-1938), astfel incat numai incepand cu urmatoarele gazete putem vorbi de o adevarata presa la Constanta – este vorba de „Gazeta Dobrogei“ (1880-1894), de „Constanta“ (1891-1903; 1914), unul dintre cele mai informate ziare locale, condus de agentul silvic Petre Grigorescu, de „Santinela Dobrogei“ (1894-1896), de revista „Ovidiu“ (1898-1910), prima revista literara din Dobrogea, cu rol de prima importanta in propagarea valorilor locale si nationale in spatial transdanubian. In primul deceniu al secolului al XX-lea, numarul ziarelor constantene sporeste, diversificandu-si si profilul; apar, astfel, organele de presa ale partidelor politice; „Drapelul“ (1909-1912), „Liberalul Constantei“ (1913-1928), „Liberalul“ (1915-1916), „Tribuna Dobrogei“ (1905-1907), „Conservatorul Constantei“ (1909-1916), „Conservatorul“ (1916), „Viitorul Dobrogei“ (1908-1913) si „Democratul“ (1914). Tot la inceputul secolului apare cel mai cunoscut si raspandit ziar constantean, „Dobrogea juna“ (1904-1944), iar in deceniul al doilea isi face aparitia  revista literara bilunara „Romania Mare“ (1913-1916) si cotidienele  „Dacia“ (1915-1944) si „Varda“ (1915-1916), cu numele schimbat in „Victoria“ (redactat de viitorul arheolog dobrogean Vasile Canarache).

   Ca si in restul tarii, in orasul Constanta solidaritatea localnicilor cu idealul infaptuirii unitatii nationale a tuturor romanilor s-a manifestat in cel mai inalt grad si pe multiple planuri: „Tot ce are sfant romanul este astazi in primejdie dincolo de Carpati: limba, legea, familia si cu ele nationalitatea sunt calcate in picioare. Fata de aceasta stare de lucruri – scrie ziarul Constanta, in 1892 – noi romanii din Romania libera si independenta nu putem accepta rastignirea cu bratele incrucisate. Nevoile, pasurile si suferintele fratilor nostri, ori unde s-ar afla ei, sunt ale noastre in acelasi timp. Aici suntem cu trupul, dar gandurile fiecaruia dintre noi sunt acolo unde se sugruma existenta noastra ca natiune“.
   Sectia constanteana a Ligii culturale este una dintre cele mai active in mobilizarea cetatenilor la actiuni de solidaritate cu autorii transilvaneni ai Memorandumului (in 1892-1895). Primaria orasului acorda ajutoare in bani ziarelor romanesti din Transilvania, scolilor si bisericilor; sunt primiti sarbatoreste la Constanta si Mamaia, delegatii romanilor ardeleni (in 1894 si 1906); cetatenii strang numeroase subscriptii etc. Semnificativa pentru starea de spirit ce domnea la Constanta este aparitia aici (noiembrie 1913) a primei publicatii romanesti al carei titlu spunea totul despre programul si ideile pentru care milita – „Romania Mare: „Toata suflarea romaneasca trebuie de acum inainte sa aiba o singura dorinta, o singura cugetare, un singur gand: Romania Mare – reinchegarea vechii Dacii, recastigarea mostenirei lui Traian“.

   Firul evenimentelor istorice ce aveau sa duca la Marea Unire din 1918 a fost jalonat de evenimentele declansate de participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial.
   In vara lui 1916 Romania se afla in razboi cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Imperiul Otoman. In fruntea armatelor germano-bulgaro-turce a fost numit comandant feldmaresalul August von Mackensen. La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele romanesti de pe frontiera, Romania fiind nevoita sa faca fata actiunilor militare pe un front extins de-a lungul Carpatilor, Dunarii si pe tarmul Marii Negre. Primele succese ale armatei romane in eliberarea Transilvaniei nu au putut fi consolidate. Din partea aliantei Puterilor Centrale, Bulgaria intrase In razboi cu interesul manifestat deja in numeroase randuri, al reanexarii Dobrogei de Sud (Cadrilaterului), ce revenise Romaniei prin tratat in urma razboaielor balcanice din anii 1912-1913.
   La 9/22 octombrie 1916, coloane de trupe germano-bulgare isi faceau intrarea in Constanta, devastata de bombardamente si pustie, autoritatile si populatia locala fiind in prealabil evacuate. Timp de doi ani si orasul Constanta a cunoscut (ca intreaga Dobroge, Oltenia, Muntenia si o parte a Moldovei) calvarul invaziei trupelor Puterilor Centrale. Orasul va fi administrat de armata si trupele de ocupatie bulgaro-germane; limba bulgara este declarata cea oficiala pentru autoritati si tribunale; sunt schimbate inscriptiile cu denumiri de strazi si institutii, iar pe frontispiciul Primariei este scris „Regatul Bulgariei. Comuna urbana Constanta.

August von Mackensen

Sosirea feldmaresalului August von Mackensen la Constanta

August von Mackensen

Feldmaresalul August von Mackensen trece in revista garda de onoare în fata garii Constanta

Trupele germane si bulgare in Constanta

Defilarea trupelor germane si bulgare intrate in Constanta in octombrie 1916

Armata bulgara

Soldati din armata bulgara, in Primul Razboi Mondial

   Autoritatile de ocupatie au practicat un sistematic regim de teroare: distrugerea fondului locativ, demontarea instalatiilor industriale, distrugerea unor monumente, asasinate si umilirea demnitatii umane.

Statuia lui Ovidiu daramata de bulgari in 1916

Statuia lui Ovidiu, daramata de armata bulgara in 1916

   Armata bulgara a vandalizat la Constanta, in octombrie 1916, simbolurile orasului: statuia lui Ovidiu a fost data jos de pe soclu, iar monumentul „Avantul tarii“, ridicat pentru a comemora Razboiul Balcanic din 1913, in urma caruia Romania a primit Cadrilaterul, a fost distrus. Statuia lui Ovidiu trebuia sa fie dusa in Bulgaria, ca prada de razboi, unde urma sa fie topita. Numai interventia energica a a ofiterilor germani a salvat-o. La ordinul generalului-locotenent Kurt von Unger, statuia a fost repusa pe soclu de soldatii germani, cu ajutorul unor schele din lemn, scripeti si scari. 
   Dupa razboi, statuia a fost amplasata, in timpul mandatului primarului Virgil Andronescu, in axul cladirii Primariei (actualul Muzeu de Istorie Nationala si Arheologie Constanta), in mijlocul pietei care-i poarta numele si astazi.

   Din februarie 1917, orasul Constanta (ca si intreg judetul si jumatatea sudica a judetului Tulcea) trece sub administratie germana.

Soldati germani la Constanta (1917)

Soldati germani la Constanta
(Carte postala folosita in 1917 de serviciul postal militar german)

Soldati germani la Constanta (1917)

Soldati germani la Constanta
(Carte postala folosita in 1917 de serviciul postal militar german)

   Victoriile armatei romane de la Marasesti, Marasti si Oituz, au renascut sperantele romanilor. La aceste batalii a participat si Divizia a 9-a Infanterie, formata din dobrogeni cu garnizoana la Constanta.

Luptele de la Oituz si Casin

Luptele de la Oituz si Casin. Soldati romani in transee

   La sfarsitul lunii noiembrie 1918, trupele romane de jandarmi trec Dunarea si insotesc pe primii reprezentanti ai administratiei romanesti care se instaleaza cu mare greutate, treptat, in orasele ruinate de ocupatie. Unul din functionarii care il insoteau pe prefect isi amintea astfel intrarea in orasul martirizat de vandalismul armatei bulgare: „am sosit la Constanta, pe care am gasit-o pustie, nici o fiinta omeneasca nu se vedea, nici o lumina la vreo casa, orasul cel vesel de odinioara parea un cimitir“.

   Prin reprezentantii lor, constantenii saluta unirea Transilvaniei cu tara mama, la 1 Decembrie 1918. Delegatul lor la serbarea de la Iasi, din 7 decembrie, studentul Ciuperceanu, aducand „salutul nostru fratesc implinirii vremii de astazi“, arata ca „noi, dobrogenii privim cu bucurie si cu veselie acest ceas ce ne-a fost dat sa-l traim ca sa vedem dupa atatea jertfe si secole unirea tutoror romanilor in Romania Mare“ 
    Cuprinderea tuturor provinciilor istorice romanesti prin Marea Unire din 1918, in matca aceluiasi organism statal unitar, s-a repercutat cu benefice rezultate in dezvoltarea mai armonioasa a Romaniei. In acest cadru, Constanta, ca principala poarta maritima a tarii, va capata in anii interbelici o importanta tot mai mare in ansamblul economic national, orasul insusi dobandind si mai pronuntat dimensiunile economico-edilitare si spirituale proprii dinamismului si modernitatii marilor porturi europene.

   Ca si in perioada precedenta, dezvoltarea economico-comerciala a Constantei se subsumeaza activitatilor legate de calitatea sa de oras portuar maritim. Modernizarea portului continua, iar activitatile comerciale circumscrise lui se extind considerabil, curba ascendenta a dinamicii traficului pornind de la 93.000 tone in 1919, ajungand la 568.000 tone in 1921, la 1,8 milioane tone in 1926, la 3,7 milioane tone in 1930 si 6,5 milioane tone in 1937 (punctual maxim atins); portul Constanta realiza in anii interbelici 70% din totalul traficului maritim al tarii.
   In ceea ce priveste dezvoltarea santierului naval, fata de modestele ateliere de pana la 1916, la sfarsitul anilor ’30 se ajunsese la construirea unor hale adevarate, inzestrate cu mijloacele tehnice adecvate reparatiilor mai complexe; in 1938 este adus din Germania docul plutitor cu o putere de ridicare de 3.000 tone; pana la cel de-al doilea razboi mondial, numarul muncitorilor de la santierul naval ramane destul de mic (in 1935 erau 270 de lucratori), pentru ca, datorita extinderii ce o va lua in anii 1941-1944, santierul naval sa devina cea mai puternica intreprindere din regiune, avand cea mai mare concentrare de muncitori (2.700 in iulie 1944).
   La randul ei, industria constanteana comporta si o accentuata diversificare si inmultire a atelierelor si intreprinderelor existente, marea majoritate avand pana la 10-15 salariati. Majoritatea unitatilor industriale apartin, in continuare industriei alimentare; in ramurile metalurgice sau constructoare de masini inregistram, de fapt, ateliere de reparatii (numeroase, de altfel), cele mai importante fiind „Energia“, „Wolf“ si Fabrica „Getta“, aceasta ramanand in istoria industriei aeronautice nationale prin construirea la Constanta (in atelierele din str. Grivitei nr. 42), in 1925, a primului hidroavion romanesc, numit „Getta” (proiectant ing. R. Stoika, aviator de incercare faimosul pilot Romeo Popescu, iar proprietar si cel care a finantat proiectul, comerciantul G. Georgescu).
   Un numar important de muncitori constanteni lucrau la rezervoarele de petrol, statiile de export si atelierele mecanice ale societatilor petroliere („Concordia“, „Steaua Romana“, „Romano-Americana“, „Astra Romana“, „Unirea“, „Columbia“, „Redeventa“), ei (si functionarii respectivi) avand o situatie materiala foarte buna.
   Potrivit unor statistici din iulie 1944, pe raza orasului Constanta erau recenzati un numar de circa 5.250 salariati, cea mai mare parte dintre ei era concentrati la santierul naval (aproape 2.700 de angajati), la Directia Porturilor Maritime (circa 650), la uzina electrica (500), la societatile petroliere (150) si la tesatoria „Dobrogeana“ (260 de angajati).

Constanta (inceputul anilor '30)

Constanta interbelica (inceputul anilor ’30)

   In perioada interbelica, manifestarile publice constantene sunt mult mai diversificate si au un continut militant mai pronuntat fata de primele doua decenii ale secolului. In plan politic, opiniile cetatenilor constanteni convergeau spre un conses de idei concentrate in jurul valorilor democratiei si capitalismului. Principalele partide politice care s-au manifestat si la Constanta au fost Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc, alaturi de care au avut aderenti printre localnici si alte forte politice, cu mai mica influenta.
   In decembrie 1920 este aleasa Delegatia permanenta a municipiului Constanta, national-liberala, in frunte cu vechile cadre ce au activat si inainte de razboi, presedinte fiind profesorul Virgil Andronescu (va fi si primar intre 1922-1925), totodata sef al organizatiei judetene. La sfarsitul anului 1925 intervine o schimbare in conducerea liberalilor constanteni, fiind trimis de la Bucuresti Vasile P. Sassu. Noul conducator, personalitate cu vederi democratice (ministru intre 1934-1937, in guvernul Gh. Tatarascu), se va inconjura de o pleiada de tineri constanteni, dinamici si dornici de actiune si afirmare (R. Rosculet, H. Grigorescu, Sc. Vulcan, Tr. Berberianu, V. Bellu s.a.).
   La randul lor, national-taranistii au o numeroasa aderenta in randurile constantenilor. In anii cand erau in opozitie (1934-1937), national-taranistii constanteni au organizat numeroase actiuni de masa, formulan revendicari cu caracter general-democratic, lansand lozinci antifasciste. Presedintele organizatiei era invatatorul V. Lepadatu, iar printre fruntasi se aflau Gh. S. Popescu, N. Petru, D. Alecu, Al. Steflea, V. Dusa s.a.
   In vara lui 1919 se reorganizeaza sectia constanteana a Partidului Socialist, iar actiunile revendicative ale muncitorilor culmineaza cu participarea la greva generala din octombrie 1920; in anul urmator, la 3 mai 1921, socialistii contanteni hotarasc sa voteze la Congresul partidului (delegati, tamplarul Andrei Ionescu, hamalul N. Rusu, lacatusul D. Gheorghiu, strungarul N. Costescu, docherul Radu Dobrica) transformarea acestuia in partid comunist. Din 1931-1932 dateaza si punerea bazelor organizatiei constantene a Partidului Social Democrat, cu influenta in special printre muncitorii ceferisti.
   Ca si in restul tarii si in Constanta viata publica a anilor ’30 poarta amprenta distincta a confruntarilor dintre fortele democratice, ce reprezentau imensa majoritate a cetatenilor si cele predispuse la rigorile dictatoriale ale unui regim politic de extrema dreapta, reprezentate de Miscarea Legionara („Garda de Fier“).

Coloane legionare

Coloane legionare in mars prin Constanta
(septembrie 1940)

   In perioada interbelica, viata cultural-artistica, invatamantul, presa, artele plastice se constituie intr-o imagine de ansamblu a spiritualitatii constantene. Mult mai generalizat decat in primele doua decenii ale secolului al XX-lea, actul cultural-educational constantean depaseste cadrul catorva initiati, cuprinzand in manifestarile sale largi categorii de cetateni din toate straturile sociale, inclusiv ale producatorilor de bunuri materiale. In actiunile de culturalizare a constantenilor, aportul decisiv revine unui inimos manunchi de intelectuali localnici.
   Un rol notabil in activitatea cultural-educationala il indeplinesc in deceniile interbelice ascciatiile si asezamintele culturale, numeroase in oras: filiala Asociatiei corale „Cantarea Romaniei“ (1922-1925), Academia populara de comert (1924-1927), numeroasele atenee populare (incepand cu 1923), filiala locala a Astrei de la Sibiu (inaugurarea conferintelor la Constanta are loc in 1927), filiala Ligii culturale, Casa de citire „Ion Creanga“, ce-si desfasoara activitatea din initiativa unui grup de muncitori „dornici de a se instrui prin propriile mijloace“.
   In deceniul patru incepe sa functioneze Biblioteca Municipala, institutie asteptata de multe decenii de catre constanteni, in 1933 se inaugureaza zilele cartii, scriitorii localnici cauta forme mai eficiente de organizare si manifestare, initiind in 1931 un salon literar, patru ani mai tarziu un cenaclu literar (organizat de poetul Al. Gherghel, pe langa redactia revistei „Romania de la Mare”), iar in 1937 infiintand Societatea Scriitorilor Dobrogeni: o initiativa cu reale implicatii cultural-istorice si cetatenesti (a primarului Horia P. Grigorescu) este constituirea, in 1937, a arhivei istorice a Constantei, prin organizarea fondului arhivistic al Primariei, incepand cu anul 1879.
   O imagine mai completa a vietii culturale interbelice nu poate face abstractie de intensa activitate expozitionala a artistilor plastici locali. Cele mai multe expozitii le-au avut St. Tarasov, D. Florian, M. Ledda, Gh. Lates, Gh. Sarbu, M. Bunescu, Fl. Botez, J. Poenaru-Dusa s.a. Un rol distinct in peisajul cultural constantean l-au avut conferintele publice, sustinute de prestigioase personalitati nationale: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Simion Mehedinti, C. Radulescu-Motru, M. Manoilescu, O. Trafali, I.M. Sadoveanu, Gh. Marinescu, Gh. Tasca, Em. Bucuta, Mircea Eliade s.a.
   Si in aceasta etapa au aparut, in total, circa 170 de publicatii. Presa s-a constituit intr-un pretios mijloc de propagare a valorilor culturale locale si nationale. Principalele ziare de informare publica au continuat sa fie „Dobrogea juna“ (1904-1944) si „Dacia“ (1915-1944), la care se adauga „Marea Neagra“ (1923-1940), „Farul“ (1919-1922), „Dobrogea“ (1930-1932), „Ziua“ (1931-1937), cu o pronuntata orientare antilegionara, „Rasaritul“ (1939-1940) etc. Organele de presa cele mai cunoscute ale partidelor politice au fost „Liberalul Constantei“ (1913-1928), „Secera“ (1920-1927), „Vointa Dobrogei“ (1928-1937) si „Ogoru“l (1934-1938). Revista „Analele Dobrogei“ (1920-1938) s-a constituit in cea mai valoroasa si apreciata publicatie de cultura dobrogeana. Animatorul ei, profesorul  C. Bratescu (transferat din 1924 la Universitatea din Cernauti) a reusit sa-i imprime o problematica exclusiv dobrogeana.
   Alaturi de „Analele Dobrogei“, peisajul publicistic cultural a mai fost ilustrat si de alte reviste, cu preocupari literare in special – „Farul literar“ (1921) si „Dobrogea literara“ (1925-1927), suplimentele literare ale celor doua mari ziare, „Ganduri de la Mare“ (1937-1942), „Geana marii“ (1933), „Plaiuri dobrogene“ (1926-1927), „Revista dobrogeana“ (1936-1937), „Vraja marii“ (1933-1935), „Pontice“ (1939-1940), „Litoral“ (1939-1943), dedicata exclusiv creatiilor poetice locale, „Romania de la Mare“ (1933-1940), una dintre cel mai informate, bogate si atent scrise reviste constantene. Multe dintre revistele aparute in anii interbelici vor purta amprenta intereselor uneia sau alteia dintre categoriile sociale si profesionale din Constanta, asa cum au fost „Foaia plugarulu“i (1926-1939), „Gazeta invatatorului“ (1930-1933), „Convorbiri didactice“ (1937-1944), „Justitia Dobrogei” (1923-1929), „Buletinul Camerei de Comert si Industrie“ (1891-1944), „Revista Cercului farmacistilor“ (1924-1929), „Vocea veteranilor dobrogeni“ (1930-1932) etc.
   Multitudinea aparitiilor jurnalistice – la care se adauga si o bogata productie de carte – presupunea desigur si existenta unei industrii tipografice corespunzatoare. In 1938 fiintau la Constanta opt tipografii: „Constanta“ (1914), „Albina“ (1915), „Speranta“ (1922), „Dobrogea juna“ (1923), „Lucratorii Asociati“ (1923), „Dacia“ (1931), „Moderna“ (1937), „Tiparul“ (1937), la care se aduga si Tipografia Scolii de ofiteri de marina (1916).
   Invatamantul a beneficiat de atentia autoritatilor, mai ales in ceea ce priveste construirea de noi edificii, unele de marimi impozante. La sfarsitul anilor ’30 se aflau in oras un liceu de baieti, un liceu de fete, doua licee comerciale, douasprezece scoli primare de baieti, opt scoli primare de fete, opt scoli primare mixte, o scoala industriala casnica, o scoala normala de invatatori si paisprezece gradinite.

   In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Constanta a avut de suportat consecintele grele generate de participarea Romaniei la razboi alaturi de Germania nazista; numeroase intreprinderi sunt militarizate, orasul insusi suferind de pe urma bombardamentelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s